România pune peste 422 de milioane de lei într-un proiect care va secvenția genomul complet al 5.000 de oameni. Vom avea baze de date, variante genetice, scoruri de risc și medicina viitorului. Foarte frumos. Numai că înainte să ne apucăm să ghicim din ADN cine se va îmbolnăvi peste douăzeci de ani, am încercat să văd ce face statul cu o mutație ereditară pe care o cunoaște deja.
Și de aici începe comedia administrativă.
În 2022, Planul Național de Combatere a Cancerului recunoștea oficial că România nu avea un program național de screening al familiilor în care apar anumite cancere ereditare. Ministerul Sănătății, Institutul Național de Sănătate Publică și societățile de genetică trebuiau să construiască unul, ca program-pilot, în perioada 2023–2026.
Legea le-a explicat inclusiv ce au de făcut. Dacă unui pacient cu sindrom Lynch îi este identificată o variantă genetică patogenă, rudele pot fi testate exact pentru acea variantă. La polipoza adenomatoasă familială textul este și mai direct: rudele de gradul I ale pacientului „vor fi testate țintit”.
Statul poate plăti deja testarea genetică a pacientului care are cancer. Avem geneticieni, laboratoare și centre regionale. Putem găsi mutația la tată.
Acum vine examenul de clasa a doua pentru medicina genomică românească: ce facem cu fiica lui sănătoasă?
În documentele publice verificate până la 26 septembrie 2026 nu am identificat cifrele care ar trebui să transforme promisiunea într-un program: câți pacienți au devenit cazuri index, câte familii au fost identificate, câte rude au fost testate pentru mutația deja găsită și câți purtători sănătoși au intrat în supraveghere.
Nu spun că în România nu se testează asemenea rude. Se testează. Numai că niște teste făcute ici-colo nu sunt un program național, după cum trei găleți cu apă nu sunt rețea de canalizare.
Așa că înainte să ne amețim cu genomul complet al românilor și medicina anului 2035, poate reușim performanța ceva mai modestă de a urmări o singură literă greșită din ADN de la un pacient la propria lui familie.
Pentru asta nu ne trebuie viitorul.
Ne trebuie doar ca instituțiile anului 2026 să reușească să vorbească între ele.
Vezi și: Prevenția românească: bani, șefi, strategii și pacientul pe cont propriu
