În literatura duhovnicească există o categorie de diavoli cu o specializare aproape academică. Nu se ocupă cu beția, desfrânarea sau celelalte păcate grosiere, pentru acestea există alte cete. Arhiconii lucrează mai sus, la etajul rațiunii, printre oamenii care citesc mult, filozofează, interpretează Scripturile și ajung uneori atât de încântați de propria inteligență încât tocmai pe acolo li se deschide ușa. În tradiția popularizată la noi inclusiv prin predicile părintelui Cleopa, sunt demonii care cunosc Scripturile și știu să le răstălmăcească.
Mi-am amintit de arhiconi astăzi, când Marius Lazurca a distribuit imaginile mulțimii de tineri catolici adunați în Franța și a scris, în greacă: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne!”.
Rugăciunea este frumoasă. Funcția celui care o rostește face însă imaginea mult mai savuroasă.
Marius Lazurca nu este starețul vreunei mănăstiri din Athos și nici profesor de patristică retras într-o chilie. Este consilierul prezidențial pentru securitate națională al lui Nicușor Dan, omul trimis în această vară la Washington împreună cu șeful Statului Major al Apărării tocmai după incidentele cu drone rusești, pentru discuții cu administrația americană despre securitatea la Marea Neagră.
Chiar săptămâna aceasta, Lazurca explica de la New York că România dorește din partea Statelor Unite o prezență militară crescută și permanentă, cu trupe și capabilități militare.
Putem deci dormi ceva mai liniștiți. Dacă vine drona, avem NATO, F-16, radare, sisteme antiaeriene și, dacă toate acestea nu se sincronizează la timp, omul de la securitatea națională pare să aibă pregătită și ultima linie de apărare:
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne!”
Nu cunosc raza de acțiune și nici probabilitatea de interceptare, dar măcar sistemul nu depinde de licitație.
Gluma se termină însă aici, pentru că Lazurca devine mult mai interesant dacă îl scoatem pentru câteva minute din apărarea antiaeriană și îl așezăm în fotografia politică de la Cotroceni.
Pe 9 septembrie scriam că Nicușor Dan își caută un partid. Urmăream atunci câteva personaje care începuseră să apară în aceeași zonă: Valentin Naumescu, Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi. Naumescu identificase un bazin de milioane de alegători prooccidentali care nu se mai regăsesc în partidele existente, Voinescu tocmai anunțase că lucrează la constituirea unui partid și că îi caută liderul, iar în jurul Cotroceniului începuse să se vorbească tot mai apăsat despre identitate, patriotism, credință, națiune și recuperarea acestor cuvinte din mâna suveranismului radical.
În fotografia aceea îl trecusem însă prea repede pe Marius Lazurca.
Și tocmai el ne duce cel mai departe în trecut.
În 2011, Lazurca era întrebat într-un interviu dacă se simte solidar cu vreun grup implicat în viața publică. Răspunsul lui nu lasă prea mult loc pentru interpretări:
„Da, mă simt solidar cu grupul din jurul ministrului Teodor Baconschi şi aflat la originea creării Fundaţiei Creştin-Democrate.”
Nu vorbea despre niște oameni întâlniți întâmplător la conferințe. Îi numea o „comunitate de prieteni” și explica foarte precis ce îi ținea împreună: atașamentul față de Biserica Ortodoxă, studiile în străinătate, revenirea în România, libertatea exercitată responsabil, solidaritatea comunitară, credința într-un bine comun și ceea ce el numea „patriotism realist”.
Aici începe să se lumineze fotografia.
Fundația Creștin-Democrată fusese construită în jurul lui Teodor Baconschi. Adrian Papahagi avea să fie unul dintre oamenii importanți ai acestei construcții. Sever Voinescu aparținea aceleiași lumi politice și intelectuale a dreptei post-Băsescu care încerca să găsească o formulă conservatoare, occidentală și suficient de cultivată încât să nu semene cu naționalismul de galerie.
Iar Lazurca nu era un spectator.
Spunea singur că aparține acelei „comunități de prieteni”.
Tot în 2011 apare volumul Noua școală de gândire a dreptei, o fotografie intelectuală aproape perfectă a acestei lumi. În aceeași carte îi găsești pe Sever Voinescu, Teodor Baconschi, Marius Lazurca, Monica Macovei, Cristian Preda, Sebastian Lăzăroiu, Cristian Ghinea și alți oameni care încercau să răspundă la aceeași întrebare: cum ar trebui să arate dreapta românească după comunism și după tranziție.
Voinescu vorbea atunci despre dorința de a contribui la construirea unui partid conservator puternic.
Lazurca mergea și mai precis către zona care ne interesează astăzi: vorbea despre așteptarea unei creștin-democrații românești moderne și cosmopolite, capabile să mobilizeze un public important.
Au trecut cincisprezece ani.
Partidul conservator puternic n-a apărut.
Creștin-democrația modernă și cosmopolită n-a apărut nici ea.
PDL a dispărut, proiectele politice construite în jurul acelei lumi s-au risipit, oamenii au plecat în diplomație, universități, presă, fundații și administrație, iar dreapta intelectuală românească a rămas cu aceeași veche problemă: a avut adesea mai multe idei decât voturi, mai multe cărți decât filiale și mai mulți intelectuali decât primari.
Până când a apărut Nicușor Dan.
Un independent care a ajuns la Cotroceni cu peste șase milioane de voturi și fără partid.
Și, dintr-odată, piesele vechi au început să reapară.
Valentin Naumescu ajunge consilier prezidențial și începe să vorbească despre milioanele de alegători prooccidentali care nu se mai regăsesc în oferta politică existentă.
La Cotroceni apare un grup de reflecție preocupat de identitate națională, identitate europeană, populism și „patriotism democratic”, iar în această conversație reapar Voinescu, Baconschi și Papahagi.
Nicușor Dan însuși începe să vorbească despre credință, istorie, națiune și „naționalism sănătos”.
Iar pe 7 septembrie, Sever Voinescu spune public că lucrează la constituirea unui nou partid politic.
Și rostește propoziția care rămâne cea mai interesantă:
„Caut liderul politic.”
Voinescu neagă explicit că partidul ar fi construit pentru Nicușor Dan și negația trebuie consemnată, fiindcă până astăzi nu există o dovadă publică potrivit căreia președintele ar coordona acest proiect.
Dar asta nu șterge restul fotografiei.
În 2011, Voinescu voia partidul conservator.
Lazurca aștepta creștin-democrația modernă și cosmopolită și se declara solidar cu grupul lui Baconschi care construise Fundația Creștin-Democrată.
Papahagi făcea parte din aceeași lume.
Cincisprezece ani mai târziu, Voinescu spune că partidul este în lucru și caută liderul, o parte dintre vechii camarazi au reapărut în dezbaterile și grupurile din jurul Cotroceniului, iar Marius Lazurca nu mai privește Palatul Prezidențial din exterior.
Este înăuntru.
Și nu oriunde.
Este omul președintelui pentru securitate națională, cel trimis să discute cu americanii despre drone, Rusia și Marea Neagră.
Asta nu demonstrează existența unui partid secret al lui Nicușor Dan și nici nu dovedește că Lazurca, Baconschi, Papahagi, Voinescu și Naumescu lucrează într-o structură politică comună. Până la apariția unor documente, fondatori, statut, finanțare și organizații, o asemenea afirmație ar fi mai mult literatură decât jurnalism.
Dar demonstrează altceva, mult mai interesant.
O parte dintre oamenii pe care îi vedem astăzi în jurul președintelui sau în proximitatea intelectuală a Cotroceniului nu s-au întâlnit ieri.
Unii se cunosc de cincisprezece ani și mai bine.
Au scris împreună despre dreapta.
Au construit fundații.
Au discutat despre creștin-democrație.
Au încercat să recupereze patriotismul, credința și identitatea națională într-o formulă occidentală, suficient de conservatoare încât să nu fie USR-ul progresist și suficient de europeană încât să nu devină AUR.
Iar ceea ce le-a lipsit mereu a fost exact ceea ce Nicușor Dan are acum.
Un lider ales.
Și milioane de voturi.
Poate că toate aceste drumuri se vor despărți din nou, așa cum s-au despărțit de atâtea ori în ultimii cincisprezece ani. Poate că partidul lui Voinescu nu va avea absolut nimic de-a face cu Nicușor Dan. Poate că vechii creștin-democrați vor rămâne încă o dată cu doctrina în bibliotecă și cu alegătorii în altă parte.
Dar de data aceasta merită să ținem ochii pe arhiconi.
Pentru că, în timp ce noi râdem că șeful securității naționale se roagă în greacă să ne mântuiască Maica Domnului, vechea lui „comunitate de prieteni” pare să fi ajuns mult mai aproape de putere decât era atunci când visa la o creștin-democrație românească.
Iar dacă deasupra României mai apare vreo dronă, măcar știm că la Cotroceni există și planul duhovnicesc de continuitate.
Pentru cel politic, încă așteptăm să vedem cine va fi liderul.
Vezi și: Patriarhia cere dovezi. Sigur vrea deschiderea arhivelor?
