Diferența dintre un sistem de sănătate care face prevenție și unul care doar vorbește despre ea se vede uneori într-un lucru banal. În Franța, asigurarea publică de sănătate îi contactează pe oameni de-a lungul vieții pentru vaccinări, controale, depistări și alte măsuri preventive relevante pentru vârsta și situația lor medicală. Cetățeanul nu trebuie să știe singur când îi vine rândul și nici să răscolească internetul după calendare și protocoale; sistemul deține informația și o folosește.
România nu duce lipsă nici de instituții, nici de bani. Avem Ministerul Sănătății, Institutul Național de Sănătate Publică, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, direcții de sănătate publică, institute naționale, registre electronice, programe, strategii și proiecte de digitalizare plătite din bugetul național și din fonduri europene, fiecare cu propria conducere, propriul aparat administrativ și, prea adesea, cu șefi instalați prin mecanisme politice și remunerați generos.
Nici măcar soluțiile nu mai trebuie inventate. Strategia Națională de Vaccinare pentru perioada 2023–2030 vorbește despre vaccinarea pe tot parcursul vieții, extinderea Registrului Electronic Național de Vaccinări la adulți, istoricul individual de vaccinare și conectarea bazelor de date. Pe hârtie, România știe foarte bine ce are de făcut.
Problema apare când ieșim din documente și căutăm rezultatul. Pentru proiectele finanțate inclusiv cu bani europeni se pot raporta bugete cheltuite, platforme dezvoltate, proceduri elaborate, oameni instruiți, campanii desfășurate și indicatori îndepliniți, astfel încât dinspre București spre Bruxelles imaginea administrativă poate arăta impecabil. Numai că a cheltui corect banii și a bifa un indicator de proiect nu înseamnă că problema pentru care ai primit banii a fost rezolvată.
Indicatorii care ar interesa cu adevărat sunt mult mai simpli: câți dintre oamenii eligibili pentru o vaccinare, un screening sau un control preventiv au fost identificați de sistem, câți au fost contactați, câți au ajuns efectiv la medic și cât s-a îmbunătățit acoperirea după milioanele investite. Dacă instituțiile pot spune până la ultimul leu cât au cheltuit, dar rezultatele acestea nu sunt publice, comparabile și ușor de măsurat, avem o administrație care știe să-și demonstreze activitatea, nu neapărat eficiența.
Aici începe și discuția despre sinecuri. Când întreții din bani publici o asemenea armată de instituții, conduceri și proiecte, nu mai este suficient ca fiecare să arate că și-a îndeplinit bucățica din organigramă. Cineva trebuie să răspundă pentru rezultatul final. Iar în România responsabilitatea este atât de fragmentată încât, după toate strategiile, registrele, digitalizările și milioanele cheltuite, prea des tot cetățeanul trebuie să afle singur când are nevoie de prevenție și unde trebuie să meargă.
Franța nu face aici ceva miraculos. Face ceva mult mai incomod pentru administrația românească: arată cât de puțină tehnologie este necesară pentru ca un stat care are deja datele să le folosească în folosul celui care îl finanțează.
În România avem bani pentru prevenție, instituții pentru prevenție, șefi pentru prevenție, strategii pentru prevenție și rapoarte despre prevenție. Ceea ce rămâne mult mai greu de găsit este prevenția însăși.
Ciprian Maxim 