Siegfried Mureșan a strecurat în liniile directoare ale programului său de guvernare una dintre puținele propoziții despre serviciile secrete care merită citită de două ori: „Nu vor fi permiși ofițeri acoperiți în presă, politică și biserică”. Nu a spus că Patriarhul este ofițer SRI, nu a prezentat o listă de episcopi și nici nu a pretins că deține asemenea informații, iar întrebat ulterior de unde vine ideea, a insistat asupra nevoii unor legi clare și a unui control parlamentar real asupra serviciilor.
Patriarhia Română a reacționat imediat. Purtătorul său de cuvânt, Adrian Agachi, a transmis că orice afirmație de acest fel trebuie însoțită de „dovezi solide”, iar în absența lor Patriarhia nu dorește să comenteze „simple presupuneri”.
Foarte bine. Dovezile sunt întotdeauna preferabile presupunerilor. Numai că Siegfried Mureșan nu formulase o acuzație care trebuia demonstrată, ci propusese o regulă pentru viitor: ofițerii serviciilor nu au ce căuta sub acoperire în presă, politică și Biserică. Nu trebuie să găsești mâine dimineață un colonel SRI sub sutană pentru a considera sănătos ca legea să interzică folosirea sutanei drept acoperire.
Iar Biserica Ortodoxă Română este poate ultima instituție care ar trebui să se comporte ca și cum simpla asociere dintre cler și servicii ar reprezenta o fantezie exotică apărută în 2026.
Istoria recentă a BOR are suficientă arhivă în spate. După 1989, verificările Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității au scos la suprafață colaborări ale unor clerici și ierarhi cu aparatul comunist. Asta nu demonstrează că există astăzi ofițeri SRI acoperiți în Biserică și ar fi necinstit să pretindem contrariul. Demonstrează însă că întâlnirea dintre lumea altarului și lumea informațiilor secrete nu este o invenție născută în mintea lui Siegfried Mureșan.
Există chiar o ironie pe care reacția grăbită a Patriarhiei o face greu de ignorat. Relația instituțională dintre Biserică și serviciile actuale nici măcar nu este secretă în toate formele sale. România are prin lege cler militar inclusiv în Serviciul Român de Informații, într-un sistem în care preotul este subordonat administrativ instituției în care lucrează și canonic Bisericii care l-a recomandat. Aceasta este o relație legală și transparentă, complet diferită de existența unui ofițer acoperit, dar tocmai diferența arată cât de simplu poate fi principiul propus acum: cooperarea instituțională legitimă rămâne la vedere, iar infiltrarea clandestină este scoasă din zonele în care poate altera independența unor instituții fundamentale.
Și poate că, înainte să transforme propunerea lui Mureșan într-o ofensă, memoria instituțională a Patriarhiei ar putea coborî puțin mai adânc decât ultimele două comunicate de presă.
Ar putea coborî, de pildă, până în anii în care un cleric din aparatul Mitropoliei Moldovei putea pleca din România lui Nicolae Ceaușescu și se putea instala în Republica Federală Germania pentru a conduce un așezământ românesc aflat în Occident. Preotul Radu Mironovici, fost consilier economic al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, a devenit în 1982 superiorul Capelei Familiei Sturdza din Baden-Baden și a rămas acolo până în 2008.
Nu voi scrie că Radu Mironovici a fost ofițer sau colaborator al Securității, pentru că nu am documentul care să-mi permită să afirm asta. Și tocmai acesta este standardul pe care îl invocă astăzi Patriarhia: ceea ce afirmi trebuie să poți demonstra.
Dar Baden-Baden are memorie.
Prin acel loc au trecut oameni importanți ai Bisericii, înainte și după 1989. Teoctist vizitase Capela încă din perioada în care conducea Mitropolia Moldovei, iar Daniel, ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a ajuns acolo în 2002 și a resfințit-o, în vreme ce Radu Mironovici era încă superiorul așezământului. Sunt vizite bisericești perfect explicabile prin subordonarea canonică a Capelei față de Mitropolia Moldovei și nu constituie prin ele însele dovada vreunei legături cu serviciile.
Numai că istoria instituțională este ceva mai bogată decât lasă să se înțeleagă indignarea de astăzi. Și prin vechile cărți bisericești, prin registre, dedicații, fotografii, semnături și arhive mai rămân urme ale oamenilor care au trecut pe acolo. Unele instituții ar trebui să știe mai bine decât oricine că hârtia are obiceiul neplăcut de a trăi mai mult decât comunicatele de presă.
De aceea n-aș transforma propunerea lui Siegfried Mureșan într-un proces intentat Bisericii. Din contră, aș lua-o exact așa cum este: o propunere de igienă democratică.
Serviciile au suficiente atribuții într-un stat aflat la frontiera unui război, confruntat cu spionaj, sabotaj, atacuri cibernetice, propagandă și operațiuni de influență. Nu au nevoie să controleze editorial redacții, să construiască politicieni sau să îmbrace sutane pentru ca România să fie apărată. Mureșan însuși spune că serviciile trebuie să se concentreze asupra amenințărilor pentru care există și că Parlamentul trebuie să le controleze, nu să trăiască într-o relație de familiaritate cu ele.
Mai ales că interdicția acoperiților nu vine singură. Programul propune limitarea șefilor serviciilor la maximum două mandate și opt ani, cinci ani în care foștii șefi nu pot intra în politică și zece ani în care nu pot ocupa funcții publice de conducere. Exact genul de bariere despre care România a preferat decenii întregi să vorbească mai puțin decât despre cât de extraordinare sunt serviciile sale.
Pe 30 august scriam aici despre România „occidentală până la poarta serviciilor”, despre un stat care invocă NATO, Statele Unite și Europa cu o ușurință admirabilă, dar devine brusc conservator când standardele occidentale ajung la controlul democratic al puterii secrete.
Siegfried Mureșan tocmai a deschis acea poartă.
Nu știm încă dacă va reuși să treacă prin ea, pentru că între un paragraf dintr-un program și o lege care chiar limitează serviciile există în România o distanță considerabilă. Dar direcția este limpede: mandate limitate, incompatibilități după părăsirea sistemului, control parlamentar și câteva spații ale societății în care serviciului i se spune simplu că nu are voie să se ascundă.
Iar dacă tocmai cuvântul „Biserică” a provocat atâta neliniște, poate că reacția cea mai înțeleaptă a Patriarhiei nu era să ceară indignată dovezi pentru o acuzație pe care Mureșan nici măcar n-a formulat-o.
Pentru că, atunci când o instituție cu o memorie atât de lungă cere să discutăm despre dovezi, există întotdeauna riscul ca cineva să accepte invitația și să înceapă să caute prin arhive.
Inclusiv prin cele aflate ceva mai departe de București.
Pe la Baden-Baden, de exemplu.
Vezi și: Fiecare cu treaba lui
