Prof. univ. dr. Simona Rednic a făcut imprudența de a scrie public ceea ce mulți profesori universitari preferă să nu discute, între două congrese și trei ședințe de comisie: examenul românesc de medic specialist continuă să răsplătească, în prea mare măsură, capacitatea de a reproduce informații din manuale, deși medicina contemporană cere raționament clinic, discernământ și capacitatea de a lua decizii în condiții de incertitudine.
A scris civilizat, argumentat, fără să insulte pe nimeni, pornind de la experiența acumulată în dezvoltarea examenului european de reumatologie. A explicat de ce un medic trebuie să știe să interpreteze informația, să recunoască situațiile periculoase și să distingă între ceea ce este important pentru pacient și ceea ce umple paginile unei cărți.
Simona Rednic nu este o profesoară oarecare. Este șefa Disciplinei de Reumatologie de la UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, medic primar și director al Departamentului de Relații Internaționale al universității. La nivel european, coordonează un subcomitet EULAR dedicat formării și educației medicale continue.
Cu alte cuvinte, este exact genul de profesor pe care o universitate ar trebui să îl încurajeze să participe la dezbaterile publice despre viitorul educației medicale.
Numai că la UMF Cluj există și rector.
Prof. univ. dr. Anca Dana Buzoianu a intervenit în comentariile postării cu o propunere de o delicatețe administrativă remarcabilă:
„Poate discutăm doar între noi, ce ziceți dragi colegi?”
Câteva cuvinte, un ton aparent amabil și întreaga filosofie a conducerii universitare românești concentrată într-o singură propoziție.
Discutați, dragi colegi, dar între voi. Dezbateți, criticați, propuneți reforme, numai să nu audă și ceilalți. Publicul nu are nevoie să afle ce cred profesorii despre examenul care decide viitorul profesional al medicilor, iar rezidenții pot aștepta liniștiți până când conducerea universitară va considera oportun să le comunice concluziile.
După intervenția rectorului postarea Simonei Rednic a dispărut.
A rămas însă captura de ecran. Și, odată cu ea, imaginea unei profesoare cu responsabilități europene în educația medicală, căreia rectorul propriei universități îi sugerează public să își mute opiniile într-o conversație între colegi.
Într-o universitate normală, rectorul ar fi putut participa la dezbatere, ar fi putut contrazice argumentele Simonei Rednic sau ar fi putut explica de ce actualul examen național verifică suficient competențele clinice. Ar fi fost o contribuție academică, indiferent dacă am fi fost sau nu de acord cu ea.
Anca Buzoianu a ales să discute despre locul în care ar trebui purtată discuția.
Și alegerea aceasta spune destule despre felul în care înțelege raportul dintre autoritatea universitară și libertatea de exprimare.
Mai ales că nu vorbim despre primul episod în care numele rectorului apare în legătură cu intervenții depreciative la adresa altor persoane din mediul medical și universitar.
În iulie 2018, când era decan al Facultății de Medicină, Anca Buzoianu a fost criticată de Ziar de Cluj pentru comentariile făcute la adresa unei studente. Într-o discuție publică pornită de la o postare a tinerei, publicația i-a atribuit formularea: „Cap sec, oricum nu putea fi transformată în intelectual făptura.”
O profesoară universitară, aflată atunci la conducerea facultății, găsise de cuviință să comenteze astfel capacitatea intelectuală a unei studente.
Ani mai târziu, aceeași publicație a relatat un alt episod, reproducând un mesaj atribuit Ancăi Buzoianu, adresat unei colege medic:
„Părerea mea este că ești impenetrabilă cognitiv. Adică nu pricepi nimic. Uitându-mă la poza de profil, nu mă mir deloc.”
De la „cap sec” la „impenetrabilă cognitiv”, vocabularul poate părea ceva mai sofisticat, dar disprețul exprimat prin asemenea formulări rămâne același.
Acum, în cazul Simonei Rednic, nu mai avem o insultă. Avem o invitație politicoasă la discreție, venită de la persoana care conduce universitatea.
Rectorul nu trebuie să ridice vocea pentru ca intervenția sa să cântărească mai mult decât aceea a unui coleg obișnuit. Funcția vorbește și atunci când titularul ei se exprimă cu amabilitate.
Iar într-un mediu în care carierele academice, promovările, funcțiile și accesul la diferite structuri universitare depind de decizii instituționale, o asemenea invitație nu este percepută întotdeauna ca o simplă sugestie.
Cu atât mai absurd este că Simona Rednic criticase un examen național, nu conducerea UMF Cluj. Vorbea despre standardele profesionale, despre evaluarea raționamentului clinic și despre diferența dintre a cunoaște medicina și a reproduce pasaje dintr-un manual.
În textul ei exista chiar o observație care ar fi meritat să provoace o dezbatere amplă în toate universitățile medicale din România: „Le cerem să devină medici ai viitorului, dar îi examinăm cu instrumente ale trecutului.”
Această observație vine de la o profesoară implicată în elaborarea examenului european de reumatologie, unde standardizarea, relevanța clinică și verificarea întrebărilor sunt componente ale evaluării.
Un asemenea examen nu renunță la cunoștințele teoretice. Un medic trebuie să recunoască imediat o urgență și să aibă disponibile, fără telefon și fără manual, informațiile esențiale pentru a interveni. Dar capacitatea de a memora detalii nu poate ține locul judecății clinice, iar dificultatea unui examen nu ar trebui confundată cu obscuritatea informațiilor cerute.
Despre toate acestea ar fi putut discuta public profesorii universitari, rezidenții, societățile profesionale și Ministerul Sănătății, mai ales după controversele examenului de specialitate din octombrie 2026.
În schimb, rectorul UMF Cluj a considerat potrivit să sugereze că discuția ar fi mai bine purtată între colegi.
Universitățile medicale se laudă permanent cu internaționalizarea, excelența academică, parteneriatele europene și modernizarea educației. Își promovează profesorii în funcții internaționale, le publică realizările și folosesc prestigiul lor pentru a-și consolida propria imagine.
Dar când unul dintre acești profesori aduce în spațiul public o critică argumentată, apare tentația de a-l invita înapoi în cercul închis al colegilor.
Vrem profesori cu prestigiu european, dar cu libertate de exprimare administrată românește.
Legea învățământului superior nr. 199/2023 protejează libertatea academică, inclusiv exprimarea opiniilor și criticarea practicilor academice. Această libertate nu este o recompensă acordată profesorilor cuminți și nici un privilegiu care poate fi suspendat atunci când dezbaterea devine neconvenabilă conducerii.
Iar studenții și rezidenții privesc.
Ei văd cum un profesor respectat, cu experiență internațională, poate primi chiar de la rector sugestia de a discuta mai discret. Își amintesc apoi propriile experiențe, evaluările, dependența de coordonatori și toate situațiile în care au înțeles că exprimarea unei nemulțumiri poate costa mai mult decât tăcerea.
Așa se transmite o cultură instituțională de la o generație la alta. Prin gesturi mici, prin observații aparent colegiale, prin limite pe care nimeni nu le scrie într-un regulament, dar pe care oamenii ajung să le cunoască foarte bine.
Prof. univ. dr. Simona Rednic a scris despre necesitatea de a forma medici care gândesc independent, pun întrebări și își asumă decizii.
Rectorul Anca Dana Buzoianu i-a sugerat să discute doar între colegi.
Iar postarea a dispărut.
La UMF Cluj, o profesoară care îi învață pe viitorii medici să gândească independent a primit o lecție despre cât de public este recomandabil să gândească.
Și cred că acesta este cel mai fidel portret al Republicii UMF: o lume în care profesorilor li se cere să formeze oameni capabili să conteste dogme, dar în care autoritatea academică se simte mai confortabil când opiniile rămân între patru pereți.
Doamnă rector, profesorii universității pe care o conduceți nu sunt elevi scoși la tablă ca să li se spună când au voie să vorbească.
Iar medicina românească a pierdut deja destul timp discutând între aceiași oameni, în aceleași încăperi, cu aceleași rezultate.
Mai lăsați-i și să vorbească în public. S-ar putea să aibă ceva de spus.
