În medicina universitară românească, revoluțiile se desfășoară adesea în condiții de maximă confidențialitate. Profesorii se revoltă pe WhatsApp, desființează ministerul în conversații private, critică deciziile colegilor și descoperă, după fiecare scandal, că sistemul este condus de oameni care nu înțeleg nimic. A doua zi se întâlnesc în aceleași comisii, participă la aceleași ședințe și își zâmbesc cu o cordialitate care ar face invidioasă diplomația Vaticanului.
În ultimele zile, câțiva cardiologi au tulburat această liniște. Au început să vorbească public despre examenul de medic specialist din octombrie 2026, iar lucrul cel mai interesant este că nu s-au grăbit să cadă de acord între ei.
Prof. dr. Dan Deleanu, fost președinte al Societății Române de Cardiologie, a cerut asumarea greșelilor și repetarea examenului. Este o poziție fermă, exprimată de un medic cu o carieră construită în cardiologia intervențională și cu experiență în conducerea uneia dintre cele mai importante societăți medicale din România.
În discuție a intervenit conf. univ. dr. Silviu Ionel Dumitrescu, care a explicat dificultățile metodologiei printr-o comparație memorabilă: nici cel mai bun tâmplar nu poate face o lucrare bună dacă este obligat să folosească unelte tocite. A amintit și că propusese modificări ale procedurii de examinare, fără ca acestea să fie preluate.
Imaginea tâmplarului este sugestivă, dar deschide o discuție pe care medicina universitară o evită de prea multă vreme. Cine răspunde pentru lucrarea terminată atunci când instrumentele au fost proaste? Cel care le-a pus la dispoziție, cel care a acceptat să lucreze cu ele sau instituția care a recepționat rezultatul?
Răspunsul nu poate fi stabilit printr-o metaforă. Este nevoie de documente, de verificarea baremului și de clarificarea responsabilităților fiecărei comisii. Dar schimbul dintre Deleanu și Dumitrescu a avut deja un merit: doi oameni cu autoritate profesională au discutat deschis despre o problemă a propriului sistem, fără să își ascundă dezacordul în spatele ușilor închise.
Apoi a intervenit prof. univ. dr. Ruxandra Jurcuț, cardiolog la Institutul „C. C. Iliescu”, cu un mesaj adresat direct rezidenților. Le-a amintit că profesorii care i-au format le cunosc capacitățile, că i-au văzut rezolvând cazuri dificile și că pregătirea lor nu poate fi redusă la reproducerea unor liste și tabele, punctate până la zecimi.
A criticat modul de construire a evaluării și a relatat că nemulțumirile au fost exprimate inclusiv în comisii locale. Intervenția sa publică are o semnificație care depășește controversa unui barem.
Un profesor universitar le spune medicilor pe care i-a pregătit că îi cunoaște, că le-a urmărit evoluția și că este dispus să își asume public o judecată despre competențele lor. Într-un sistem în care mulți rezidenți se plâng că rămân invizibili pentru propriii coordonatori, asemenea cuvinte cântăresc mai mult decât orice comunicat despre excelența universitară.
Prof. univ. dr. Bogdan Alexandru Popescu, fost președinte al Societății Române de Cardiologie și președinte al Comisiei de Cardiologie din cadrul Colegiului Medicilor din România, a readus în discuție recunoașterea examenului european de Cardiologie ca echivalent al probei scrise naționale. Este o soluție pe care o promovează de mai mulți ani, susținută de experiența participării medicilor români la evaluarea europeană.
Prof. univ. dr. Florin Mitu a susținut, la rândul său, că medicii care au promovat deja examenul european nu ar mai trebui obligați să susțină aceeași evaluare teoretică în România.
Avem, așadar, profesori care cer repetarea examenului, profesori care explică limitele metodologiei, profesori care își apără public rezidenții și profesori care propun o altă arhitectură a evaluării. Opiniile lor se întâlnesc în critica sistemului actual, dar diferă în privința explicațiilor și a soluțiilor.
Iar această diferență este sănătoasă.
Medicina progresează tocmai pentru că specialiștii pot contesta interpretări, pot revizui recomandări și pot admite că o practică trebuie schimbată. În cardiologie, un studiu nou poate modifica un ghid, iar un rezultat clinic neașteptat poate obliga o echipă să își reexamineze deciziile. Ar fi ridicol ca această libertate intelectuală să dispară atunci când discuția ajunge la o comisie universitară, unde un barem este uneori tratat ca un text sacru.
Într-un articol publicat astăzi am scris despre profesorul care poate petrece cinci ani fără să își cunoască rezidentul, dar își amintește brusc de autoritatea sa când trebuie să îi pună o notă. Acum merită privită și cealaltă parte a universității medicale: profesori care își cunosc rezidenții, le discută public problemele și acceptă să intre într-o controversă profesională fără garanția că toți colegii le vor da dreptate.
Niciunul dintre acești profesori nu devine infailibil pentru că a criticat examenul. Rezultatele slabe nu dovedesc existența unui barem greșit, după cum prestigiul academic nu poate ține locul unei expertize științifice independente. Tocmai de aceea, argumentele lor trebuie discutate, confruntate cu documentele și evaluate în mod transparent.
Dar există o diferență enormă între profesorul care își exprimă nemulțumirea numai între apropiați și cel care acceptă să fie contrazis în public. Primul își poate păstra toate relațiile intacte. Al doilea își pune numele lângă ceea ce afirmă și își asumă consecințele.
În universitățile medicale românești, unde aceiași oameni se întâlnesc ani întregi în consilii, comisii, congrese și concursuri, această alegere poate avea un cost profesional. Este mai comod să întreții relații excelente cu toată lumea, să condamni sistemul în privat și să aștepți ca scandalul să treacă.
De aceea, intervențiile acestor cardiologi merită atenție. Ele arată că dezacordul profesional poate fi purtat în fața întregii comunități, fără ca profesorii să fie obligați să vorbească pe o singură voce.
Și ajungem la adultul din încăpere.
În medicina universitară românească, adultul este confundat prea des cu omul care ocupă scaunul cel mai important, prezidează comisia și închide discuția. Funcția îi oferă ultimul cuvânt, iar ceilalți învață repede când este mai bine să tacă.
Numai că maturitatea profesională se măsoară și prin capacitatea de a suporta contradicția, de a admite o greșeală și de a accepta că autoritatea unui profesor poate fi contestată cu argumente.
Dan Deleanu a cerut asumarea consecințelor. Silviu Ionel Dumitrescu a explicat constrângerile metodologiei. Ruxandra Jurcuț a vorbit despre rezidenții pe care îi cunoaște și îi apreciază. Bogdan Alexandru Popescu și Florin Mitu au susținut o alternativă europeană de evaluare.
Niciunul nu poate rezolva singur controversa. Ministerul Sănătății trebuie să verifice legalitatea și corectitudinea procedurii, iar cei care au elaborat și semnat baremul trebuie să explice profesional deciziile luate. Dacă există erori, ele trebuie identificate și remediate prin mecanisme care să respecte drepturile tuturor candidaților.
Dar cardiologii au făcut deja ceva ce ar trebui să fie banal într-o universitate și care, în România, continuă să surprindă: au arătat că un profesor poate vorbi public, poate fi contrazis și poate rămâne profesor fără să aibă ultimul cuvânt.
Adultul din încăpere nu este cel în fața căruia toți ceilalți tac. Este cel care are suficientă autoritate încât să nu se teamă când ceilalți încep să vorbească.
Cardiologii au ieșit de pe WhatsApp. Și, pentru câteva zile, medicina universitară românească a semănat cu o comunitate academică în care oamenii au voie să gândească diferit.
