De multe ori am vrut să renunț la scris. Să închid calculatorul, să nu mai caut documente, să nu mai citesc despre atâtea nedreptăți și să îmi văd de viața mea. Activitatea aceasta mă consumă sufletește mult mai mult decât las să se vadă.
Sunt mesaje pe care le citesc cu un nod în gât. Uneori rămân minute întregi în fața ecranului, fără să știu ce să răspund. Mă gândesc la oamenii din spatele cuvintelor, la anii lor de muncă, la umilințele pe care le-au îndurat și la cât de greu trebuie să le fi fost să povestească toate acestea unui necunoscut.
Dar tocmai asemenea mesaje mă fac să merg mai departe.
Vă las să citiți două dintre ele. Nu le-am ales pentru că îmi mulțumesc, ci pentru ceea ce spun despre experiențele unor medici tineri în sistemul în care ar fi trebuit să fie formați și respectați.
[Am vrut să vă scriu de nenumărate ori să vă mulțumesc pentru ceea ce postați, deși de cele mai multe ori aveam sentimentul de “în sfârșit se vorbește despre asta”, iar pe de altă parte eram tristă ca lucruri neplăcute se întâmplă. Unele lucruri le-am trăit și eu. Și am vrut să vă scriu și să vă spun că este nevoie de această voce. Îmi amintesc de primul an de rezidențiat când mi s-a spus “dacă vei vorbi prea mult despre asta, zbori din pavilion”- acesta a fost un sfat, nu o amenințare, iar atunci am înțeles mai bine ce înseamnă rezidențiatul în România. Înseamnă frică, înseamnă supunere, înseamnă că atunci când vezi nereguli trebuie să taci pentru că pontajul nu se semnează singur, înseamnă evaluare fără ca cineva să îți arate pașii de evoluție, fără ca cineva să te ajute să îți formezi acea gândire logică și critică care să te facă încrezător că medicul care urmează să devii are toate “ustensilele” necesare pentru un diagnostic corect (dacă nu ar fi fost nevoie de această instruire, noi am fi fost direct medici specialiști, nu rezidenti după terminarea facultății). Asta a fost experiența mea care m-a pus serios să mă gândesc dacă medicina este pentru mine. Nu că medicina nu ar fi frumoasă, ci pentru că e al naibii de greu de gestionat această stratificare a puterii când uneori (sau de cele mai multe ori) oamenii uită că sunt oameni și că trebuie să fim oameni. Îmi amintesc când mama mea îmi spunea “pleacă ca specialist”, iar eu eram de acord cu această gândire. Până când nu am mai putut suporta psihic ce se întâmplă aici. Și am decis să stau să învăț o limbă străină, să dau ce examene mai trebuie date și să plec, cu speranța că voi putea în sfârșit învăța meseria care mi-a plăcut enorm, dar de care am ajuns să mă îndepărtez extrem de mult. Se mândresc unii cu “rezidenții noștri”, dar în spatele ușilor închise, numai noi știm câtă umilință este. Zilele trecute mi-a amintit mama întâmplător de o experiență pe care am trăit-o la UMF. Întrebare la examenul de pediatrie al cărui răspuns nu îl știam, și mi s-a spus “dacă îți trag una”. Eu răspunsul nu l-am mai aflat (care este cea mai frecventă boală la copii roșcați), dar cu umilința, frica si dezgustul am rămas. Mulțumesc pentru tot ce faceți!]
[Vreau să vă mulțumesc atât în numele meu cât și al colegilor implicați în situația cu examenul de specialitate pentru implicare și susținere, vă apreciez pentru sinceritatea cu care îndrăzniți să spuneți lucrurilor pe nume într-o lume în care toată lumea tace iar noi ajungem țapii ispășitori ai unui sistem putred din rădăcini. Mulțumesc ! Cred că niciunul dintre noi nu și ar fi imaginat vreodată ca vom ajunge într-o asemenea situație.. Doamne ajută, mulțumim pentru tot ! Aveți respectul nostru!]
Vă mulțumesc pentru încredere. Și pentru că, fără să știți, în zilele în care eu mă gândesc să renunț, îmi dați un motiv să continui.
