Peste 3.900 de medici intră în aceste zile în examenul pentru obținerea titlului de specialist. Ministerul Sănătății anunță o schimbare importantă: pentru prima dată, proba scrisă are subiecte unice la nivel național.
Cei care promovează încheie un drum început cu zece sau doisprezece ani în urmă, la admiterea în facultate. Statul i-a numărat atunci când au devenit studenți, i-a numărat din nou la intrarea în rezidențiat și îi numără acum, când devin specialiști. Mult mai greu de găsit este socoteala făcută înainte de toate acestea: de câți dintre ei avea România nevoie și unde trebuiau să lucreze la capătul formării?
Răspunsul începe în facultățile de medicină.
Universitățile publice sunt finanțate și în funcție de numărul studenților echivalenți, iar statele de funcții se construiesc anual în raport cu planurile de învățământ, formațiunile de studiu și normele universitare. Studentul înseamnă, așadar, mai mult decât un loc într-un amfiteatru: înseamnă finanțare, grupe, stagii, ore și activitate didactică ce trebuie acoperită.
De aceea, reducerea serioasă a cohortelor de studenți nu este o decizie neutră pentru o universitate. În timp, ea înseamnă mai puțină finanțare și mai puțină activitate care să susțină actualele structuri didactice. Nu este nevoie de vreo conspirație pentru ca sistemul să prefere creșterea sau măcar conservarea numărului de studenți. Stimulentele instituționale sunt suficiente.
După șase ani, absolventul trece în responsabilitatea sistemului sanitar, unde îl așteaptă o regulă puțin discutată: pentru medicină, legea prevede că cifra de școlarizare la rezidențiat trebuie să fie cel puțin egală cu numărul absolvenților promoției din anul respectiv.
Ceea ce facultățile produc astăzi devine, peste șase ani, pragul de la care Ministerul Sănătății trebuie să pornească.
Din 2022 există și mecanismul care ar trebui să lege formarea de necesarul real: direcțiile de sănătate publică transmit previziuni pe specialități pentru următorii trei până la șapte ani, iar locurile de rezidențiat trebuie stabilite în acord cu necesitățile din teritoriu.
Aici cele două logici ar trebui să se întâlnească. Numărul celor pe care universitățile îi formează ar trebui să aibă o legătură cu numărul și tipul specialiștilor de care România va avea nevoie când acești oameni vor termina întregul parcurs.
Nu știm cât de bine funcționează această legătură.
Știm însă că la Rezidențiatul din 2025 au fost oferite 5.079 de locuri și numai 295 de posturi. Aproape 95% dintre poziții nu legau pregătirea de un viitor loc de muncă într-o anumită unitate sanitară. Rezidentul pe loc este angajat pentru perioada pregătirii; cel pe post intră de la început într-o relație contractuală cu spitalul care are nevoie de el și trebuie să lucreze acolo după specializare.
Cohortele mari au început deja să ajungă la capăt. În sesiunea octombrie–noiembrie 2025 au devenit specialiști 4.190 de medici, iar în primăvara lui 2026 încă aproximativ o mie. Statul ar trebui să știe ce s-a întâmplat cu investiția făcută în ei: câți lucrează ca specialiști în spitalele publice, câți au mers în privat, câți au plecat din țară și câți nu lucrează în specialitatea pentru care au fost formați.
Un medic care intră astăzi la facultate va ajunge specialist peste aproximativ zece sau doisprezece ani. Cifra de școlarizare din 2026 ar trebui, prin urmare, să privească spre România anilor 2036–2038: populația estimată, pensionările, distribuția teritorială, specialitățile deficitare și capacitatea sistemului public și privat de a-i absorbi.
Mecanismul actual funcționează însă cu stimulente diferite la fiecare capăt. Universitatea are interesul să-și păstreze studenții și activitatea didactică. Absolvenții rezultați ridică prin lege pragul rezidențiatului. Statul îi pregătește și îi salarizează încă patru până la șase ani. Existența unui post la final nu decurge însă automat din niciuna dintre deciziile care au dus la formarea specialistului.
Am scris despre chirurgul toracic ajuns să conducă pentru Uber și despre specialistul în oncologie și hematologie pediatrică ajuns să lucreze pe șantier. Fiecare asemenea caz are propria poveste și poate fi explicat separat. Mai greu de explicat este un stat care poate urmări un medic timp de zece ani prin facultate și rezidențiat, dar nu poate arăta că numărul celor pe care îi formează pornește de la numărul celor de care va avea nevoie.
Planificarea resursei medicale începe cu șase ani înaintea Rezidențiatului, când stabilim câți studenți intră la Medicină.
Dacă necesarul viitor al sistemului sanitar nu determină și această cifră, circuitul ajunge să se alimenteze singur: universitatea are studentul, cadrul universitar are norma, statul are rezidentul, iar la capăt specialistul află singur dacă România mai are nevoie de el.
Vezi și
Dați-le posturile înainte să plece. Medicii de care România spune că are nevoie sunt deja rezidenți
