Ilie Bolojan spune că România produce prea mulți medici. Cifrele, spune premierul, nu mai pot fi susținute: aproximativ 7.000 de absolvenți de Medicină pe an, câteva mii care intră în rezidențiat și numai 1.000–1.500 care ajung să fie angajați anual în sistemul public.
Numai că, pe 14 mai, Guvernul condus de Ilie Bolojan a aprobat cifra de școlarizare pentru 2026–2027.
La rezidențiat: 5.600 de locuri.
Câte erau anul trecut?
5.600.
Câte erau în 2023–2024?
5.400.
Așadar, România „produce prea mulți medici”, dar Guvernul nu a redus plafonul de formare prin rezidențiat. Nici măcar cu un loc. Îl menține la nivelul de anul trecut și cu 200 peste cel de acum trei ani.
Cifra de 5.600 trebuie însă citită corect. Este plafonul național aprobat pentru rezidențiat și include Medicina, Medicina Dentară și Farmacia. Nu înseamnă că exact 5.600 de poziții vor apărea la concursul din noiembrie.
În 2025, plafonul fusese tot de 5.600, dar la concurs au fost scoase efectiv 5.374 de locuri și posturi: 4.649 la Medicină, 464 la Medicină Dentară și 261 la Farmacie.
Lista pentru 2026 nu este încă publicată. Vom vedea în toamnă dacă Ministerul Sănătății reduce numărul pozițiilor la Medicină sau schimbă distribuția între specialități.
Până atunci avem însă un fapt: prima cifră oficială adoptată pentru Rezidențiatul 2026 nu arată nicio reducere.
Iar această cifră nu a apărut accidental într-un document al Ministerului Educației. Ministerul Sănătății a solicitat pentru anul universitar 2026–2027 exact 5.600 de locuri/granturi pentru rezidențiat. Propunerea a intrat în proiectul hotărârii privind cifrele de școlarizare, iar Guvernul a aprobat-o.
De aceea explicația potrivit căreia universitățile produc prea mulți medici este doar o parte a problemei.
După facultate, statul are încă un instrument foarte puternic de reglare: rezidențiatul. Ministerul Sănătății poate stabili câți specialiști finanțează și în ce specialități. Poate crește rezidențiatul pe post acolo unde există deficit și poate reduce numărul de locuri în specialitățile în care sistemul formează constant mai mulți oameni decât poate absorbi.
Dacă România produce prea mulți medici, statul nu este spectatorul fenomenului. Este unul dintre cei care stabilesc dimensiunea lui.
Problema este și mai evidentă când urmărim traseul unui medic.
Statul finanțează facultatea. Apoi finanțează patru, cinci sau șase ani de rezidențiat. La sfârșit obține un medic specialist.
Avem nevoie de el și avem un post pentru el?
Bolojan spune că sistemul public angajează anual numai 1.000–1.500 de medici. Dacă această estimare este corectă, diferența față de numărul celor formați nu este o problemă creată de absolvenți. Este rezultatul unei politici publice.
Statul decide câți studenți finanțează.
Statul stabilește câte locuri de rezidențiat există.
Statul plătește rezidenții.
Tot statul controlează cea mai mare parte a posturilor din spitalele publice.
Dacă la capătul acestui traseu descoperă că are mii de specialiști pe care nu îi poate angaja, nu poate prezenta rezultatul ca pe o fatalitate.
Cu atât mai puțin poate începe discuția de la medicii care pleacă.
Premierul a vorbit și despre posibilitatea ca absolvenții formați pe bani publici să fie obligați să lucreze câțiva ani în România.
Unde?
Nu poți cere unui medic să rămână într-un sistem care nu îi oferă un post. Și nu poți rezolva problema spunând că există spitale mici care caută medici.
Un chirurg are nevoie de bloc operator, anestezie, personal, aparatură și suficienți pacienți pentru a putea practica. Un specialist nu poate fi mutat dintr-un centru universitar într-un spital mic doar pentru că pe o organigramă există o căsuță liberă.
Aici se află aparentul paradox al medicinei românești: putem avea în același timp prea mulți medici și prea puțini medici.
Este rezultatul unei distribuții proaste și al unei formări care nu este suficient legată de necesarul sistemului.
Înainte să stabilească numărul de locuri la rezidențiat, Ministerul Sănătății ar trebui să stabilească chestiuni elementare: câți specialiști există în fiecare domeniu, câți au peste 60 de ani, câți se vor pensiona în următorii cinci ani, unde sunt posturile vacante, câți medici poate absorbi sistemul și unde se află deficitele reale.
Din aceste date ar trebui să rezulte numărul de rezidenți.
Nu invers.
Dacă peste cinci ani avem nevoie de 300 de anesteziști, îi formăm acum. Dacă într-o specialitate există deja mai mulți specialiști decât posturi, reducem temporar locurile. Dacă anumite județe nu găsesc medici, folosim mult mai mult rezidențiatul pe post și facem acele posturi suficient de atractive pentru a fi ocupate.
Altfel, mecanismul rămâne același: producem absolvenți, îi preluăm în rezidențiat, îi formăm pe bani publici și abia după ce devin specialiști ne întrebăm ce facem cu ei.
Iar dacă pleacă în Franța, Germania sau Belgia, descoperim că România „pierde medici”.
Nu îi pierde atunci.
Îi pierde cu ani înainte, când îi formează fără să știe dacă și unde îi va putea folosi.
De aceea Rezidențiatul 2026 va fi un test mult mai relevant decât declarațiile premierului.
Plafonul este deja cunoscut: 5.600, exact cât anul trecut.
Vezi și: Ei aveau 235 de voturi. Eu aveam o petiție.
Matematică de Bucovina: Ministrul educației a pus facultatea, rezidențiatul și emigrarea într-o ciulama de hribi
