România discută de câțiva ani despre lipsa medicilor ca și cum oamenii aceștia ar trebui produși de la zero și ar trebui să mai așteptăm încă o generație până când spitalele vor începe să respire, deși o parte dintre medicii care pot acoperi deficitul din următorii doi sau trei ani sunt deja în sistem, lucrează în spitale, sunt plătiți de stat, fac gărzi și se află în anii IV, V sau VI de rezidențiat, inclusiv în specialități pe care România însăși le declară deficitare, precum Chirurgia generală, Anestezia și Terapia Intensivă sau Medicina de urgență.
Înainte să mai inventăm o reformă care va produce efecte prin 2032, statul ar putea face ceva mult mai simplu cu oamenii pe care îi are deja: să permită transformarea locurilor de rezidențiat în posturi pentru rezidenții aflați în anii terminali din specialitățile deficitare, acolo unde există un necesar documentat al unui spital public.
Diferența dintre loc și post nu este una de vocabular. Rezidentul pe loc este deja angajat, dar contractul său este legat de perioada pregătirii, în timp ce rezidentul pe post are contract pe perioadă nedeterminată cu unitatea pentru care a fost scos postul și perspectiva profesională de după obținerea specialității este stabilită de la început. Cadrul actual recunoaște această distincție și permite rezidențiatul pe post tocmai ca instrument pentru acoperirea unor nevoi ale sistemului.
Atunci de ce trebuie această alegere făcută exclusiv la intrarea în rezidențiat?
Aici este partea absurdă.
Statul poate decide în cazul unui absolvent care nu a făcut încă nicio zi de Chirurgie generală că un spital va avea nevoie de el peste șase ani și îi poate oferi un post de la începutul pregătirii, dar același stat nu are un mecanism general prin care să se uite după patru ani la rezidentul de Chirurgie generală pe care deja l-a format, l-a salarizat și l-a folosit în spital și să-i spună: specialitatea ta este deficitară, spitalul X are nevoie documentată de un chirurg când vei termina, locul tău poate deveni post dacă alegi acel spital.
Nu mai trebuie organizată încă o loterie la capătul rezidențiatului și nici nu trebuie promis un post fiecărui absolvent de Medicină.
Transformarea ar trebui să fie voluntară, țintită și condiționată de existența unui necesar real.
Ministerul are rezidenții.
Spitalele au necesarul.
Un spital din Botoșani, Suceava, Bistrița, Slatina sau orice alt județ spune că are nevoie de doi ATI-iști în 2028, inclusiv pentru că un medic se pensionează și alt post este deja vacant, iar Ministerul știe că există rezidenți ATI aflați astăzi în anul IV care vor termina exact atunci.
Publică posturile disponibile pentru transformare.
Rezidentul care dorește candidează sau optează, după procedura stabilită transparent.
Dacă îndeplinește condițiile și obține postul, locul pe care se pregătea devine post, contractul este adaptat regimului corespunzător, omul își continuă pregătirea, iar după obținerea titlului de specialist merge la unitatea pentru care a optat.
Nu este repartizare forțată.
Nu este obligația de a rămâne în România.
Nu este pedeapsă pentru cine pleacă.
Este oferta statului către medicul pe care îl are deja.
Iar pentru Chirurgie generală, ATI, Medicină de urgență și celelalte specialități declarate deficitare aș permite acest mecanism pentru anii terminali, pentru că atunci orizontul până la specialitate este suficient de scurt încât necesarul spitalului să poată fi estimat rezonabil, iar statul nu mai pariază pe ceea ce se va întâmpla peste șase ani.
Avantajul față de simpla creștere a numărului de posturi la următorul concurs de rezidențiat este uriaș.
Dacă scoți în noiembrie 2026 încă o sută de posturi de Chirurgie generală, oamenii care le ocupă vor deveni specialiști după terminarea pregătirii lor, adică peste mai mulți ani.
Dacă transformi în post o parte dintre locurile rezidenților de Chirurgie generală aflați deja în anii IV, V și VI, începi să obții specialiști care au deja o destinație profesională în 2027, 2028 și 2029.
Exact acolo unde România spune că îi lipsesc.
Și există încă un motiv pentru care statul le datorează măcar această ofertă.
Rezidenții aceștia nu sunt spectatori ai sistemului sanitar, iar statul însuși îi tratează ca forță de muncă atunci când are nevoie de ei. Intră în gărzi, participă la activitatea secțiilor, lucrează noaptea, în weekend și de sărbători, iar în specialitățile cu deficit ajung inevitabil să acopere o parte din lipsa de personal care există deja.
Mulți dintre cei care îmi scriu descriu ani în care sistemul le cere enorm ca angajați și le oferă mult mai puțin decât ar trebui ca medici în formare, pentru că sunt buni când trebuie completată activitatea secției, când trebuie acoperită o gardă sau când nu mai are cine să facă treaba, dar preocuparea pentru ceea ce au ei de învățat nu are întotdeauna aceeași intensitate.
În Chirurgie generală lucrul acesta se vede cel mai simplu, pentru că poți ține un rezident șase ani într-un spital fără ca simpla lui prezență acolo să-l transforme automat într-un chirurg bun; omul trebuie să opereze, să asiste, să parcurgă gesturile tehnice, să învețe progresiv să ia decizii și să ajungă specialist cu experiența practică pe care titlul pe care statul i-l va pune în mână pretinde că o certifică.
Dacă tot îl muncești, măcar învață-l.
Dacă tot îl bagi în gardă într-o specialitate despre care spui că este deficitară, măcar întreabă-te dacă nu cumva ai nevoie de el și după ce termină.
Iar dacă știi că ai nevoie de el, nu aștepta să devină specialist, să constate că nu există niciun post și să înceapă să-și pregătească plecarea înainte să descoperi că ar fi fost util să-l păstrezi.
Transformă-i locul în post cât încă este rezident.
Statul nici măcar nu trebuie să facă asta pentru toată lumea, pentru că tocmai aici poate începe planificarea pe care pretinde de ani de zile că vrea să o facă. Pentru fiecare specialitate deficitară poate calcula rezidenții existenți în anii IV–VI, data aproximativă la care termină, posturile deja vacante, pensionările previzibile în următorii trei ani și necesarul suplimentar justificat al spitalelor, după care poate publica anual numărul de locuri care pot fi transformate în posturi și unitățile pentru care acestea sunt disponibile.
În felul acesta, transformarea locului în post devine și un instrument de distribuție.
Un rezident ATI din anul IV poate vedea că în 2028 există post permanent la spitalul X.
Un rezident de Medicină de urgență poate vedea oferta spitalului Y.
Un rezident de Chirurgie generală poate ști cu doi ani înainte că spitalul Z îl vrea și că, dacă optează pentru acel post și îndeplinește condițiile, nu va termina rezidențiatul într-un vid profesional.
Cine nu dorește nu participă.
Cine dorește centrul universitar poate încerca să rămână acolo.
Cine dorește privatul poate merge în privat.
Cine dorește Franța poate pleca.
Dar celui care ar rămâne dacă ar avea un post îi oferi efectiv unul înainte să-l pierzi.
Asta este cu atât mai rezonabil cu cât România oferă deja contracte pe perioadă nedeterminată rezidenților care intră de la început pe post și există inclusiv situații prevăzute de legislație în care rezidenți aflați deja în anii III–VI pot ocupa anumite posturi devenite vacante. Principiul că statutul profesional al unui rezident aflat deja în pregătire poate fi legat ulterior de un post nu este străin sistemului.
Trebuie doar folosit cu cap.
Înainte să discutăm despre cum îi obligăm pe medici să rămână, cum recuperăm de la ei costurile pregătirii sau cum mai producem câteva mii de absolvenți care vor ajunge specialiști peste mulți ani, putem face inventarul oamenilor pe care îi avem acum în specialitățile deficitare și al spitalelor care spun că au nevoie de ei.
Chirurgie generală.
ATI.
Medicină de urgență.
Începem cu acestea și vedem câți rezidenți din anii IV–VI vor termina în următorii trei ani și câte dintre locurile lor pot fi transformate, voluntar și transparent, în posturile permanente de care spitalele au nevoie în aceeași perioadă.
Nu le dăm nimic de pomană.
Sunt medicii pe care statul îi salarizează deja, îi formează sau ar trebui să-i formeze, îi pune deja la muncă și pe care declară că nu își permite să-i piardă.
Dacă sunt suficient de buni ca să țină gărzile unei specialități deficitare, sunt suficient de buni și pentru ca statul să înceapă să-și planifice viitorul împreună cu ei.
Iar dacă știm că peste doi ani avem nevoie de ei, nu există niciun motiv să-i ținem până atunci cu contractul și viitorul atârnând de capătul rezidențiatului.
Transformați-le locurile în posturi înainte să transformați încă o generație de rezidenți în specialiști pentru alte țări.
Vezi și: Bolojan spune că România produce prea mulți medici. Guvernul său a aprobat tot 5.600 de locuri la rezidențiat; De ce nu vin medicii în provincie? La Botoșani, unele posturi aveau și preț
