Dimitrie Chele este medic rezident în neurologie, angajat al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „M.S. Curie” din București și trimis, ca orice rezident, să-și facă pregătirea prin clinicile în care sunt organizate modulele obligatorii din curriculum. Nu este angajatul profesorului care îl coordonează, nu aparține spitalului în care face temporar un stagiu și nu primește de la șeful unei clinici dreptul de a deveni neurolog ca pe o favoare personală. Statul l-a admis în rezidențiat pe baza unui examen greu, curriculumul îi stabilește pregătirea, iar universitatea și coordonatorii trebuie să facă posibilă parcurgerea ei.
Numai că Dimitrie Chele a făcut ceva ce sistemul medical românesc digeră foarte prost: a început să scrie sesizări.
Pe 25 martie 2025, în timp ce își făcea pregătirea la Clinica de Neurologie a Spitalului Universitar de Urgență Elias, depune la Ministerul Sănătății sesizarea nr. 13378. Reclama ceea ce considera încălcări grave ale regulilor de prevenire a infecțiilor în Terapia Intensivă Neurologică, susținând că pacienți colonizați sau infectați cu germeni multirezistenți erau plasați alături de pacienți critici neinfectați și avertizând asupra riscului de transmitere nosocomială, sepsis și deces. Sesizarea poartă ștampila Ministerului Sănătății și data de 25 martie 2025.
După numai 28 de zile apare o altă hârtie.
Pe 22 aprilie 2025, Chele cere să efectueze la Elias modulul „Neurologie clinică adulți II”. Pe formular, la acord, apare scris de mână un cuvânt de numai două litere:
NU.
Parafa o indică pe conf. univ. dr. Cristina Aura Panea.
Și aici povestea capătă altă greutate, pentru că doamna Panea nu este un medic oarecare dintr-o clinică din Dorohoi. Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” o prezintă drept șefa Disciplinei Neurologie Elias și directoarea Departamentului 6 Neuroștiințe Clinice, adică una dintre persoanele aflate chiar în vârful structurii universitare care organizează pregătirea în acest domeniu.
Pe hârtia pe care o am nu apare motivul refuzului. Apare doar NU.
Poate exista o explicație. Tocmai asta ar trebui să poată produce fără dificultate o universitate care administrează pregătirea unor medici: dacă nu exista capacitate, să spună că nu exista capacitate; dacă rezidentul avea probleme profesionale, să existe evaluările; dacă perioada solicitată nu putea fi organizată, să existe o altă perioadă; dacă acel modul nu putea fi făcut la Elias, să existe traseul prin care rezidentului îi este asigurată o alternativă.
Numai că aici apare minunăția administrativă a rezidențiatului românesc. Regulamentul cere acorduri pentru efectuarea modulelor și, în același timp, îi obligă pe coordonatorii și directorii de program să se asigure că rezidenții pot alege liber rotațiile în unitățile desemnate. Cu alte cuvinte, rezidentul este obligat să-și facă pregătirea, dar pregătirea lui depinde de semnăturile oamenilor aflați chiar în vârful specialității.
Iar Chele spune că NU-ul de la Elias n-a rămas singur.
În conversația pe care am avut-o cu el, mi-a spus că a încercat să găsească loc pentru continuarea pregătirii în marile centre neurologice din București și că a fost refuzat. A dat și numele celor de care s-a lovit: Cristina Tiu, de la Spitalul Universitar de Urgență București; Bogdan Ovidiu Popescu, de la Spitalul Clinic Colentina; Carmen Adella Sîrbu, de la Spitalul Militar; Cristina Aura Panea, de la Elias; și Maria Mirabela Manea, de la Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare.
Nu sunt niște medici pierduți prin policlinici.
Cristina Tiu este profesor universitar și una dintre figurile centrale ale neurologiei de la Spitalul Universitar. Bogdan Ovidiu Popescu este profesor universitar la Neurologie Colentina. Carmen Adella Sîrbu este profesor universitar și șefa Disciplinei Neurologie de la Spitalul Militar. Cristina Aura Panea conduce disciplina de la Elias și întreg Departamentul 6 Neuroștiințe Clinice. Maria Mirabela Manea este șefa Clinicii Neurologie II de la Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare. Structura universitară oficială confirmă pozițiile academice ale principalilor profesori din această rețea de formare.
Pentru refuzul Panea există hârtia cu NU. Pentru celelalte centre am, deocamdată, relatarea rezidentului, nu formularele lor de refuz. Dar relatarea este suficient de gravă încât Universitatea „Carol Davila” să nu poată privi problema ca pe un război personal între un rezident incomod și câțiva profesori deranjați.
Pentru că neurologia universitară bucureșteană este o lume mică. Nu există cincizeci de clinici universitare între care un rezident poate circula până găsește una în care numele lui nu provoacă ridicări din sprânceană. Există câteva centre mari și câțiva oameni foarte puternici care controlează accesul la pregătirea din ele. Nu trebuie să demonstrezi existența vreunui cartel și nici să inventezi o ședință secretă între profesori pentru a observa riscul evident al sistemului: dacă fiecare dintre puținele uși poate spune separat „la mine nu”, efectul final poate fi exact același ca și cum cineva ar fi decis central că rezidentul trebuie scos din circuit.
Iar Chele spune că a ajuns tocmai acolo: dacă Bucureștiul nu îl mai primește, va trebui să caute alt centru universitar și să obțină o detașare, presupunând că găsește acolo un coordonator dispus să semneze.
Povestea ar putea fi redusă comod la un rezident conflictual dacă nu ar exista și episodul din 2026.
Chele ajunge pentru pregătire la Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare și începe din nou să reclame condițiile în care sunt îngrijiți pacienții: temperaturi excesive, probleme de infrastructură, transportul bolnavilor, accesul la investigații și deficitul de personal. Pe 14 iulie sesizarea sa este înregistrată la Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate. Pe 15 iulie, conducerea Institutului scrie universității și angajatorului său, Spitalul „M.S. Curie”, cerând încetarea sau mutarea rotației.
Aici merită reparată și povestea spusă public de managerul Institutului, Corneliu Toader, despre „demisia” lui Chele.
Chele nu era angajatul Institutului.
Era medic rezident angajat la „M.S. Curie” și se afla la Institut pentru un stagiu de pregătire. Demisia, potrivit Codului muncii, este actul prin care salariatul își încetează contractul individual de muncă cu angajatorul. Dacă Chele a cerut întreruperea rotației și apoi a cerut continuarea ei, putem discuta despre acea succesiune de cereri. Dar Institutul nu poate transforma semantic o rotație de pregătire într-un contract de muncă pe care nu l-a avut cu rezidentul.
Și urmează partea care face apărarea instituțională și mai greu de înghițit.
La 13 august 2026, Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate suspendă acreditarea Institutului, după informațiile primite în urma controalelor Direcției de Sănătate Publică privind neconformitățile, măsurile și sancțiunile. Suspendarea nu înseamnă că fiecare acuzație făcută de Chele a fost confirmată și nici nu dovedește singură că solicitarea de îndepărtare a lui din rotație a reprezentat o represalie. Înseamnă însă ceva suficient de incomod: rezidentul reclama probleme, Institutul voia să scape de rezident, iar controlul statului a găsit probleme suficient de serioase încât acreditarea Institutului să fie suspendată.
Aici marile somități ale neurologiei ar trebui să înceteze să se mai uite la Dimitrie Chele și să se uite puțin la ele însele.
Poate că omul este dificil.
Poate că este obositor.
Poate că scrie sesizări cu viteza cu care alții scriu foi de observație.
Poate că niciun profesor nu visează să-l aibă în clinică.
Dar rezidențiatul nu este un concurs pentru desemnarea celui mai simpatic subaltern.
Dacă Dimitrie Chele este incompetent, există evaluări. Dacă greșește medical, există documente. Dacă încalcă disciplina, există proceduri. Dacă pune pacientul în pericol, există mecanisme prin care un medic poate răspunde.
Ceea ce nu poate deveni mecanism disciplinar este ușa clinicii.
Pentru că atunci sancțiunea perfectă nici măcar nu mai trebuie pronunțată. Nimeni nu îl concediază. Nimeni nu îl exclude din rezidențiat. Nimeni nu emite decizia pe care el ar putea s-o conteste. Fiecare mare profesor spune doar că nu îl primește la el, iar după suficiente refuzuri rezidentul rămâne cu curriculumul în mână și cu harta României în față.
Cristina Aura Panea.
Cristina Tiu.
Bogdan Ovidiu Popescu.
Carmen Adella Sîrbu.
Maria Mirabela Manea.
Îi așez pentru că acestea sunt numele pe care Dimitrie Chele le indică atunci când îl întreb cine nu îl mai primește în marile centre neurologice bucureștene, iar unul dintre aceste refuzuri, cel de la Elias, îl avem deja scris cu pixul.
Acum este rândul Universității „Carol Davila” să explice ce face cu un asemenea rezident.
Nu ce face Panea.
Nu ce face Tiu.
Nu ce face Popescu.
Nu ce face Sîrbu.
Ci ce face universitatea atunci când rezidentul său spune că marile centre în care ar trebui să se formeze îi închid succesiv ușa.
Pentru că statul român l-a făcut rezident în neurologie, nu candidat la bunăvoința profesorilor de neurologie.
Iar dacă după ce reclami nereguli în spitale ajungi să pleci din București ca să găsești un profesor care să te lase să-ți faci meseria pentru care statul te pregătește, atunci Republica UMF a inventat o formă splendidă de sancțiune.
Nu te dă nimeni afară.
Pur și simplu nu te mai primește nimeni înăuntru.
Ciprian Maxim 