În iulie, când medicul rezident Dimitrie Chele a început să sesizeze autoritățile despre condițiile în care funcționează Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare din București, conducerea nu s-a grăbit să spună că va verifica fiecare lucru reclamat și va publica rezultatele. A vorbit despre informații „eronate și denigratoare”, despre conflictul rezidentului cu Institutul, despre plecarea lui și despre faptul că „nu învață neurologie în lift”. Era mult mai comod să discuți despre omul care ridicase capacul decât despre ceea ce putea fi sub el.
Numai că după rezident au venit instituțiile statului. Direcția de Sănătate Publică București a sancționat Institutul pe 24 iulie, Inspectoratul pentru Situații de Urgență a aplicat o altă sancțiune pe 10 august, iar pe 13 august Autoritatea Națională de Management al Calității în Sănătate a suspendat acreditarea Institutului prin Ordinul nr. 117, pe baza informațiilor rezultate din controalele Direcției de Sănătate Publică, a neconformităților constatate, a măsurilor dispuse și a sancțiunilor aplicate. Din acel moment nu mai vorbim despre părerea lui Chele versus părerea managerului. Vorbim despre acte administrative ale autorităților statului.
Iar suspendarea acreditării nu este o mustrare pusă în dosar și uitată acolo. Ordinul nr. 432/2019 obligă unitatea sanitară ca, în maximum cinci zile lucrătoare, să transmită un plan pentru remedierea cauzelor care au determinat suspendarea, cu măsuri, responsabili și termene, să raporteze periodic stadiul acestora, iar suspendarea încetează după remedierea și verificarea neconformităților. Cu alte cuvinte, Institutul intrase într-un regim formal de remediere.
Și exact aici apare declarația fabuloasă a managerului Corneliu Toader.
Pe 27 august, acesta spune că a contestat decizia, că „a urmat o negociere cu Autoritatea” și că așteaptă documentul prin care suspendarea acreditării va fi anulată. În aceeași intervenție spune că Institutul este „în ordine” și că deficiențele nu îi erau imputabile.
Negociere?
Cuvântul îi aparține managerului și tocmai de aceea merită păstrat. Sigur că un spital poate contesta o decizie. Sigur că poate prezenta documente, poate demonstra că o constatare este greșită și poate purta discuții tehnice cu Autoritatea. Dar acreditarea unui spital nu este prețul unei mașini second-hand, iar standardele de siguranță ale pacientului nu vin cu marjă de negociere. Procedura spune ceva mult mai clar: constatare, plan de măsuri, remediere, monitorizare, verificare. Dacă o neconformitate a fost constatată greșit, o contești. Dacă există, o remediezi.
Mai interesant este altceva: pe ce bază anunța managerul că așteaptă documentul prin care suspendarea „va fi anulată”, câtă vreme procedura de remediere și verificare era tocmai mecanismul care trebuia să conducă la ridicarea suspendării? Poate există o explicație administrativă perfect banală. Dar tocmai managerul a ales cuvântul „negociere”, iar tot el a prezentat rezultatul ca fiind așteptat.
Numai că în aceeași perioadă Institutul începea să se repare.
Pe 26 august apare achiziția directă DA41056983, „Lucrări de renovare și igienizare”, cod CPV 45453100-8, adică lucrări de renovare. Pe 27 august este atribuită firmei YOUR PACKAGE SRL pentru 375.000 de lei.
Patru zile mai târziu, pe 31 august, apare DA41074924: „Lucrări de igienizare și renovare spații”, același cod CPV 45453100-8, aceeași societate, încă 640.000 de lei.
În patru zile, 1.015.000 de lei pentru două achiziții directe de renovare și igienizare, către aceeași firmă, folosind același cod CPV.
Legea nr. 98/2016 interzice divizarea unui contract în contracte mai mici cu scopul evitării procedurii aplicabile, iar plafonul achiziției directe pentru lucrări este de 900.400 de lei fără TVA. Două contracte separate pot fi perfect legale dacă reprezintă necesități distincte. Dar atunci Institutul poate explica foarte simplu ce le deosebește.
Întrebarea mea nu este dacă 375.000 plus 640.000 fac mai mult de 900.400. Evident că fac. Chestiunea este dacă, atunci când Institutul a lansat prima achiziție, știa deja că are nevoie și de lucrările cumpărate patru zile mai târziu. Dacă nu știa, ce constatare nouă apărută în acele patru zile a produs o necesitate suplimentară de 640.000 de lei? Dacă știa, de ce au fost estimate și atribuite separat două lucrări clasificate chiar de Institut sub același cod de renovare?
Și acum vine hârtia din 6 septembrie.
Institutul anunță Departamentul pentru Situații de Urgență și Serviciul de Ambulanță București-Ilfov că a implementat „măsuri de igienizare și renovare a saloanelor”, că lucrările au redus temporar capacitatea maximă de internare, că nu mai există locuri disponibile și solicită redirecționarea pacienților neurologici către alte spitale. Documentul este semnat de medicul de gardă, dr. Alexandru Dimancea.
Așadar, lucrările nu erau un strat de lavabilă pus într-un birou. Ajunseseră să afecteze capacitatea Institutului de a primi bolnavi.
Și cronologia devine aproape imposibil de ignorat.
În iulie, problemele reclamate de rezident erau prezentate drept „eronate și denigratoare”. În august au venit sancțiunile și suspendarea acreditării. Legea a obligat Institutul să intre într-un proces de remediere. Pe 27 august managerul spunea că este „în ordine” și vorbea despre o „negociere” cu Autoritatea. Exact în acea zi se finaliza o achiziție de 375.000 de lei pentru renovare și igienizare. Patru zile mai târziu se mai cumpărau lucrări de 640.000 de lei. Pe 6 septembrie, Institutul cerea Ambulanței să ducă pacienții în altă parte pentru că igienizarea și renovarea îi reduseseră capacitatea de internare.
Nu rezultă de aici că Dimitrie Chele a avut dreptate în fiecare frază pe care a scris-o. Nu rezultă nici că cele două achiziții sunt ilegale. Și cu siguranță cuvântul „negociere” nu dovedește vreun aranjament între Institut și Autoritate.
Rezultă însă ceva suficient de grav fără să inventăm nimic.
Conducerea a încercat inițial să personalizeze o sesizare despre funcționarea spitalului. Autoritățile au depersonalizat-o prin controale, sancțiuni și suspendarea acreditării. Iar Institutul însuși a terminat demonstrația cumpărând lucrări de igienizare și renovare și reducându-și paturile pentru a le putea executa.
Critica nu este că Institutul repară. Slavă Domnului că repară. Critica este că, atunci când un rezident a vorbit despre probleme, răspunsul conducerii a fost „denigrare”, iar când autoritățile au venit peste aceleași probleme, răspunsul a devenit plan de remediere, achiziție și șantier.
Iar „negocierea” lui Corneliu Toader merită să rămână în această cronologie ca fotografie a unei mentalități. Poți negocia cu Autoritatea argumentele, termenele sau o constatare pe care o consideri greșită. Nu negociezi câtă siguranță este suficientă pentru un pacient. Dacă neconformitatea nu există, o demonstrezi. Dacă există, o repari.
În iulie, problema era rezidentul care vorbea.
În august, problema ajunsese în actele autorităților.
În septembrie, era în saloanele aflate în renovare și în paturile pe care Institutul nu le mai putea folosi.
Poate că a venit momentul ca profesorul Corneliu Toader să nu ne mai explice cine denigrează Institutul, ci ce anume a „negociat” după suspendarea acreditării și cum a ajuns un Institut care era, după propriile sale cuvinte, „în ordine” să cheltuiască peste un milion de lei pentru a se pune în ordine.
Ciprian Maxim 