Selecția investițiilor spitalicești din PNRR arată clar că respectarea formală a regulilor nu garantează automat raționalitatea rezultatului. Cazul Institutului Regional de Medicină Cardiovasculară de la Miroslava nu demonstrează că Ministerul Sănătății a încălcat metodologia, ci arată că metodologia însăși măsura și altceva decât nevoia sanitară pe care trebuia să o prioritizeze.
HG 1237/2022 a introdus un factor de corecție explicit: proiectele din județele Iași, Dolj și Cluj erau depunctate cu 15 puncte din cauza existenței proiectelor celor trei Spitale Regionale de Urgență. Institutul de la Miroslava a obținut 61 de puncte după aplicarea acestei corecții. Ultimul proiect intrat pe lista celor 27 a avut 64. Fără cele 15 puncte, scorul ar fi fost, aritmetic, 76, dacă celelalte elemente rămâneau neschimbate. Corecția nu a fost marginală, dar a schimbat rezultatul selecției.
Raționamentul era simplu: Iașiul beneficiază deja de un Spital Regional de Urgență, deci celelalte proiecte din județ trebuie corectate în jos. Problema este că un spital multidisciplinar de urgență și un institut regional cardiovascular nu sunt automat substituibile. Pentru ca această logică să fie sanitară, nu doar administrativă, ar fi trebuit demonstrat că viitorul SRU va acoperi suficient necesarul de cardiologie intervențională și chirurgie cardiovasculară al populației deservite. Metodologia nu cerea o asemenea demonstrație. Minusul de 15 puncte se aplica în virtutea geografiei proiectului. Nevoia era evaluată la nivel de proiect, dar penalizarea era aplicată la nivel de județ.
Mai important, grila nu măsura direct o serie de indicatori esențiali pentru stabilirea necesității unei investiții medicale. Nu puncta distinct mortalitatea sau incidența cardiovasculară regională, timpul de acces la chirurgie cardiovasculară, populația deservită, deficitul de paturi, listele de așteptare, transferurile către alte centre ori raportul dintre capacitatea existentă și necesarul regional. Cardiologia și chirurgia cardiovasculară primeau punctaj maxim la criteriul de patologie. Dar acesta nu este același lucru cu măsurarea deficitului concret de servicii într-o anumită regiune.
În schimb, până la 20 de puncte puteau fi obținute în funcție de suma cerută din PNRR. Un proiect sub 100 de milioane de euro primea punctaj maxim, iar unul între 151 și 199,99 milioane primea numai 10. Există o logică bugetară evidentă: cu bani limitați poți finanța mai multe proiecte mai mici. Dar eficiența alocării unui buget nu este același lucru cu prioritatea medicală. Un proiect mai mare putea fi depunctat tocmai pentru dimensiunea sa, chiar dacă deservea o populație mai mare sau acoperea un deficit mai sever.
La fel de discutabil era criteriul instituțional. Un institut național sau o unitate sanitară din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională putea primi 10 puncte. Un institut ori spital regional primea 7, iar un spital județean 5. Este o alegere de politică publică, nu o lege a naturii. De ce statutul administrativ al unei instituții trebuie să cântărească astfel în raport cu populația efectiv deservită, accesibilitatea serviciului sau deficitul regional?
Grilele nu sunt neutre. Cine stabilește criteriile și ponderile influențează inevitabil rezultatul.
Administrația județeană a contestat inclusiv acordarea a numai 5 puncte la criteriul clasificării, susținând că proiectul avea caracter regional și trebuia punctat cu 7. A contestat și evaluarea componentei IT, unde proiectul ar fi fost dezavantajat de procentul paturilor prevăzute cu echipamente informatice. Aceste dispute nu demonstrează fraudarea selecției. Arată însă cât de mult puteau conta câteva puncte rezultate din criterii tehnice atunci când diferența dintre finanțare și lista de rezervă era de numai trei puncte.
Trebuie separată selecția din 2023 de ceea ce s-a întâmplat ulterior. Atunci au fost selectate 27 de investiții conform metodologiei. Ulterior, odată cu apropierea termenului PNRR și cu riscul ca unele investiții să nu poată fi terminate la timp, portofoliul s-a redus dramatic. În 2026 au rămas opt proiecte. Niciunul nu se află în Regiunea Nord-Est.
Sunt două selecții cu logici diferite. Prima trebuia să stabilească prioritățile. A doua a devenit, în bună măsură, o selecție după capacitatea efectivă de finalizare în termen. Reducerea ulterioară la opt proiecte nu demonstrează că selecția din 2023 a fost greșită. Ridică însă o întrebare: ce valoare practică mai are o metodologie sofisticată de prioritizare sanitară dacă, în final, supraviețuiesc în mecanismul de finanțare proiectele care pot ajunge la linia de sosire înainte de expirarea PNRR?
Cazul Miroslava are și o ironie administrativă. În septembrie 2024, Ministerul Sănătății a emis pentru Institut aviz de oportunitate în vederea finanțării prin Programul Național de Investiții în Infrastructura Unităților Spitalicești. Statul nu a stabilit că Institutul era inutil. Proiectul nu a trecut linia de finanțare PNRR, dar ulterior a fost considerat suficient de oportun pentru a continua traseul către o altă sursă. Între timp, Spitalul Regional de Urgență Iași, investiția a cărei existență justificase corecția de minus 15 puncte, se află în construcție în 2026, printr-un mecanism separat de finanțare.
Asta nu înseamnă că proiectul de la Miroslava trebuie acceptat fără critică. Dimensiunea propusă este foarte mare, valoarea investiției este de ordinul miliardelor de lei, iar întrebările privind numărul optim de paturi, costul, personalul necesar și sustenabilitatea funcționării sunt perfect legitime. Moldova poate avea nevoie de capacitate cardiovasculară suplimentară fără ca de aici să rezulte automat că are nevoie exact de institutul proiectat la Miroslava, în forma și dimensiunea propuse. Această demonstrație trebuie făcută separat.
Dar nici aceasta nu rezolvă problema metodologiei PNRR. Critica nu este că Ministerul Sănătății ar fi încălcat grila, ci că a aplicat o grilă în care existența unui proiect distinct de Spital Regional putea scădea automat 15 puncte unei investiții cardiovasculare din același județ, fără o analiză explicită a substituției clinice; în care dimensiunea financiară și statutul instituțional cântăreau greu, iar deficitul regional concret de servicii nu apărea ca indicator distinct.
În 2026, SRU Iași este încă în construcție, Institutul Inimii caută finanțare prin alt program, iar dintre cele opt investiții rămase în PNRR niciuna nu se află în Nord-Est.
Alexandru Rafila poate spune că Ministerul Sănătății a respectat metodologia. Și poate avea dreptate. Totuși, a respecta o grilă nu schimbă faptul că rezultatul ei putea fi influențat decisiv de geografia județului, de costul proiectului și de statutul administrativ, fără să măsoare direct deficitul regional de servicii. În aceste condiții, ce fel de „prioritate sanitară” stabilea, de fapt, acea grilă?
Ciprian Maxim 