Statul român a delegat Colegiului Medicilor o parte din propria putere: dreptul de a participa decisiv la mecanismul legal care condiționează exercitarea profesiei, de a supraveghea medicii și de a-i judeca disciplinar — fără să construiască în jurul acestei puteri mecanisme de răspundere publică pe măsura ei.
Nu vorbim aici despre independența medicului față de politic, ci despre o anomalie de construcție instituțională.
Legea nr. 95/2006 spune simultan trei lucruri greu de ținut împreună. Colegiul Medicilor este organism de drept public, are „responsabilități delegate de autoritatea de stat” privind autorizarea, controlul și supravegherea profesiei, dar beneficiază de autonomie instituțională și își exercită atribuțiile „fără posibilitatea vreunei imixtiuni”, în timp ce Ministerului Sănătății îi rămâne formula vagă că „urmărește modul de respectare a prevederilor legale”. Statutul consolidat al CMR merge și mai departe: se declară instituție de drept public, autonomă față de orice autoritate publică, iar câteva articole mai jos se califică singură drept „autoritate publică și profesională”.
Din această suprapunere de formulări se naște un paradox. CMR este suficient de public pentru a participa decisiv la mecanismul legal care condiționează exercitarea profesiei, pentru a impune reguli obligatorii și pentru a judeca disciplinar medicii; în același timp, în anumite zone devine suficient de autonom încât mecanismele clasice de control public să fie mult mai slabe.
Exemplul cel mai clar vine din dreptul românesc însuși. În 2017, Curtea Constituțională a judecat o speță pornită de la refuzul unui colegiu teritorial de a furniza informații în baza Legii 544/2001. Autorul excepției susținea exact paradoxul: Colegiul exercită autoritate publică, iar faptul că nu funcționează din bani bugetari nu ar trebui să îl scoată de sub obligația de informare. CCR a menținut constituționalitatea definiției restrictive din lege în contextul acelei cauze. Cazul arată că o instituție cu puteri publice asupra profesiei medicale poate rămâne, în practică, greu de inclus în același regim de transparență ca un minister, un spital public sau CNAS.
Cotizația nici măcar nu este o contribuție voluntară. Statutul actual spune că medicul poate exercita profesia numai dacă are cotizația achitată la zi, iar neplata pe șase luni poate duce la suspendarea calității de membru. Medicul nu poate alege dacă finanțează sau nu această structură și nu poate părăsi Colegiul păstrându-și nestingherit dreptul de practică; tocmai de aceea standardul de transparență asupra banilor colectați obligatoriu ar trebui să fie mai ridicat, nu mai scăzut. Avem bani care nu provin din bugetul public, dar sunt colectați în cadrul unei obligații profesionale impuse de lege, de către un organism căruia statul i-a delegat atribuții asupra accesului și menținerii în profesie.
Comparația cu Franța este devastatoare tocmai pentru că nu idealizează Ordinul francez. Cour des comptes a putut controla Ordre des médecins pentru că competența sa se întinde asupra organismelor autorizate să primească cotizații obligatorii prin lege. Controlul din 2018–2019 a verificat zeci de structuri și a publicat rezultatele: contabilizare necorespunzătoare, rezerve semnificative, inventare de patrimoniu incomplete și deficiențe inclusiv în procesarea plângerilor disciplinare. Franța nu demonstrează că ordinele profesionale occidentale sunt mai cuminți; demonstrează că autoreglementarea poate produce opacitate oriunde. Diferența este dacă există o instituție din afara corpului profesional care poate intra în contabilitate, poate cere documentele, poate verifica patrimoniul și poate publica concluziile.
În România s-a ajuns aproape la rezultatul invers: autonomia a fost reglementată puternic, în timp ce mecanismele externe de verificare au rămas mult mai slab dezvoltate.
Germania combină autonomia profesională cu o supraveghere juridică expres reglementată; în unele landuri, legea descrie concret ce poate cere ministerul, ce poate inspecta și ce măsuri poate dispune.
Italia definește ordinele ca entități publice neeconomice și organe subsidiare ale statului, le supune supravegherii Ministerului Sănătății și le include explicit în regimul de transparență anticorupție; federația medicilor italieni publică indemnizațiile conducerii și costurile misiunilor.
În dreptul românesc, controlul financiar al CMR este, în esență, intern. Adunarea Generală aprobă bugetul și descarcă de gestiune Consiliul; controlul financiar intern este exercitat prin mecanisme instituționale proprii, inclusiv comisiile de cenzori alese de structurile Colegiului. Raportarea bugetară a structurilor teritoriale se face în interiorul mecanismelor instituționale ale Colegiului, fără un mecanism de audit public extern comparabil cu cel pe care îl întâlnim, în forme diferite, în alte sisteme europene. Instanțele pot anula decizii disciplinare individuale, ceea ce este important, dar controlul judecătoresc este reactiv și nu face audit sistemic.
Controlul jurisdicțional nu este același lucru cu supravegherea instituțională, cu auditul financiar sau cu transparența publică. România are bucăți din prima categorie și foarte puțin din celelalte.
Independența profesională rămâne necesară. Un ministru nu trebuie să poată suna la Colegiu și să dicteze soluția unui dosar disciplinar; asta ar fi imixtiune. Nu rezultă însă de aici că nimeni din afara corpului profesional nu ar trebui să poată cere câte plângeri au intrat, în cât timp s-au soluționat, câte au fost clasate, câte decizii au fost anulate de instanțe, care sunt costurile administrative ale instituției, ce indemnizații primesc aleșii, ce patrimoniu există și ce rezerve financiare sunt acumulate. Asta nu este imixtiune în profesie. Este răspundere pentru exercitarea unei puteri publice.
Reforma nu presupune desființarea Colegiului și nici trecerea lui sub Minister. Presupune câteva lucruri concrete: extinderea expresă a Legii 544 asupra ordinelor și colegiilor profesionale de drept public, indiferent de sursa finanțării; competență explicită a Curții de Conturi pentru audit periodic al organismelor alimentate din cotizații profesionale obligatorii; publicarea anuală standardizată a bugetului, execuției, patrimoniului, rezervelor și indemnizațiilor; raport disciplinar național cu indicatori comparabili pe fiecare colegiu teritorial, fără date personale; și definirea clară, în Legea 95, a instrumentelor prin care Ministerul exercită supravegherea de legalitate, concomitent cu interdicția expresă de intervenție asupra soluției unui dosar individual.
Statul a delegat puterea, fără să construiască în jurul ei mecanisme de răspundere publică pe măsura puterii delegate. Nu mai este vorba despre independența medicului, ci despre o construcție instituțională care confundă autonomia profesională cu absența obligației de a da socoteală.
