Victor Negrescu spune că în spitalele din România lipsesc din nou medicamente pentru bolnavii de cancer și că este inacceptabil ca, în 2026, un pacient să nu știe dacă va găsi tratamentul de care depinde viața lui. Constatarea este corectă, însă responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă acum nu poate fi stabilită după numele celui care conduce Guvernul în august, pentru că medicamentul care lipsește astăzi poate depinde de un contract încheiat anul trecut, de o negociere desfășurată anul acesta, de bugetul CNAS, de achiziția unui spital sau de o discontinuitate de fabricație anunțată de producător.
Documentele oferă o cronologie destul de clară. Ministerul Sănătății consemna, într-o notă din 30 ianuarie 2026, că pentru 48 de denumiri comune internaționale contractele cost-volum fuseseră încheiate în trimestrul IV din 2025, cu o valoare maximă estimată la aproximativ 612,6 milioane de lei, dar preciza în același document că alte 78 de denumiri urmau să intre în reluarea negocierilor pe parcursul anului 2026. Bugetul adoptat în martie a autorizat CNAS să încheie contracte cost-volum și cost-volum-rezultat în limita a 8,75 miliarde de lei, peste plafonul de 8,5 miliarde rezultat pentru 2025 după rectificare.
La 24 aprilie, ministrul Sănătății de atunci, Alexandru Rogobete, recunoștea public existența unor discontinuități ale chimioterapicelor și indica printre cauze problemele producătorilor, întârzierile licitațiilor și dificultățile de aprovizionare. La 1 mai, Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer semnala probleme cu medicamentele inovatoare finanțate prin contracte cost-volum și vorbea despre necesitatea suplimentării fondurilor CNAS, iar patru zile mai târziu președintele Casei, Horațiu Moldovan, propunea achiziția centralizată a medicamentelor scumpe, explicând că spitalele le cumpără separat și ajung să organizeze individual proceduri pentru aceleași produse.
Negocierile au continuat în mai, iunie și iulie, ceea ce arată că aprovizionarea pentru 2026 nu fusese închisă administrativ în 2025, dar și că o parte dintre obligațiile financiare și contractuale ale acestui an proveneau din decizii luate anterior. Atribuirea întregii crize unui singur guvern sau unui singur ministru ar presupune, așadar, să ignorăm chiar documentele care descriu mecanismul.
Mai important este că expresia „lipsesc medicamentele oncologice” ascunde cauze foarte diferite. În relatările din august apar produse pentru care sunt invocate probleme de fabricație și reluarea ulterioară a livrărilor, dar și situații în care figurau mii de unități în stoc la nivel național, deși medicamentul nu era disponibil în spitalele în care era căutat. În primul caz trebuie verificat când a fost notificată discontinuitatea și ce au făcut autoritățile pentru a asigura o alternativă; în al doilea trebuie urmărite spitalul, contractul, comanda și distribuția.
Există însă un fapt care nu mai necesită prea multe interpretări: problema se repetă. În septembrie 2024 existau dificultăți de aprovizionare la Institutul Oncologic București, în septembrie 2025 era semnalată din nou o criză a medicamentelor oncologice, în aprilie și mai 2026 autoritățile și organizațiile pacienților vorbeau deja despre discontinuități și probleme de finanțare, iar în august pacienții caută din nou tratamente.
România are raportări de stocuri, notificări de discontinuitate, date despre consum, contracte, finanțare și necesarul spitalelor, astfel încât problema esențială nu mai este lipsa informației, ci incapacitatea de a o transforma suficient de devreme într-o intervenție care să împiedice epuizarea medicamentului acolo unde este administrat.
De aceea, înainte ca un politician să atribuie criza cuiva, ar trebui să cunoască: ce medicament lipsește, de când, când au aflat autoritățile, unde exista stoc, cine trebuia să îl cumpere și ce s-a întâmplat între primul avertisment și pacientul rămas fără tratament?
Răspunsurile pot conduce la un producător, la un spital, la CNAS, la Ministerul Sănătății sau la mai multe instituții în același timp, iar numele celor responsabili trebuie pus la sfârșitul acestei cronologii, nu ales înaintea ei.
Pentru pacient, standardul este mult mai simplu: dacă statul știe din timp că un medicament urmează să lipsească, pacientul nu ar trebui să fie cel care constată că n-a făcut nimeni nimic cu această informație.
Vezi și: CNAS riscă să condamne pacienții oncologici la așteptări fatale prin formula sa matematică
Vezi și: Pe hârtie există, la farmacie nu
