În Clinica de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială a Spitalului „Sf. Spiridon” din Iași există, aparent, două categorii de rezidenți.
Unii își fac treaba liniștit în privat. Nu sunt deranjați. Nu sunt sancționați. Unii urmează în paralel cursurile Facultății de Medicină, deși programul de pe secție îi obligă să fie prezenți. Alții apar chiar ca asistenți universitari sau șefi de lucrări și își petrec orele de program la facultate. Nimeni nu le taie salariul. Nimeni nu îi trece absenți.
Ceilalți, cei care nu au „protecție”, pot fi prezenți fizic pe secție, să lucreze, să semneze documente medicale, și totuși să apară pe pontaj ca absenți. Motivul? Șeful de secție nu a fost mulțumit de modul în care au îndeplinit o sarcină. Consecința: li se taie ziua de salariu.
Aceasta nu este o diferență de performanță. Este un dublu standard brut. Regulile se aplică selectiv. Cei „piloși” pot combina rezidențiatul cu activitate privată și posturi universitare. Ceilalți trăiesc sub amenințarea permanentă că prezența lor poate fi ștearsă cu o semnătură.
Profesorul universitar care conduce secția deține simultan trei instrumente de control: este șef de secție, coordonator de formare și factor decisiv la examenul de specialitate. Un om care îți poate bloca cariera în orice moment. În aceste condiții, tăcerea nu este lașitate. Este calcul de supraviețuire profesională. Un rezident care contestă un pontaj fals riscă nu doar un conflict de moment, ci o notă mai mică, o evaluare negativă sau un examen mai greu.
Din punct de vedere legal, situația este limpede. Codul Muncii spune că salariul este plata muncii prestate. Absența nemotivată înseamnă că medicul rezident nu a venit la muncă. Când a venit și a lucrat, iar pontajul îl declară absent, vorbim despre o mențiune falsă. Nemulțumirea față de o sarcină se rezolvă prin cercetare disciplinară, nu prin ștergerea zilei din pontaj. Iar favoritismul sistematic – unii absentează fără consecințe, alții sunt pedepsiți pentru prezență – intră în sfera discriminării și a abuzului de putere.
Problema nu este doar locală. Rezidențiatul românesc funcționează, în multe clinici universitare, ca un sistem feudal. Șeful de secție-profesor deține aproape monopolul asupra carierei tânărului medic. În acest monopol, regulile devin instrumente de disciplină selectivă: stricte pentru cei fără protecție, flexibile pentru cei apropiați.
Un sistem care formează medici pe frică și pe dublu standard nu produce specialiști, ci oameni care învață să tacă, să se conformeze și să aștepte rândul. Iar un medic format astfel va avea, mai târziu, dificultăți să apere pacientul atunci când interesele ierarhiei vor intra în conflict cu interesele bolnavului.
Autoritățile știu. ITM, Ministerul Sănătății, universitățile, Colegiul Medicilor – toate au auzit, de-a lungul anilor, povești asemănătoare. Controalele pe pontaje rămân rare. Protecția reală a rezidenților împotriva represaliilor este aproape inexistentă. Dependența de examinatorul care este, în același timp, și șef de secție rămâne neschimbată.
Nu este nevoie de reforme abstracte. Este nevoie de un lucru simplu: aceleași reguli pentru toți. Dacă un rezident trebuie să fie pe secție, atunci toți trebuie să fie pe secție. Dacă absența se sancționează, atunci se sancționează indiferent de relații. Dacă pontajul trebuie să reflecte realitatea, atunci trebuie să o reflecte pentru toată lumea.
Până atunci, pe aceeași secție vor continua să existe două realități. Unii vor lucra în privat sau la facultate, liniștiți. Alții vor fi trecuți absenți, deși sunt prezenți. Iar tăcerea celor din urmă nu va fi complicitate. Va fi, din nou, instinct de supraviețuire.
