Domnule prim-ministru,
Ați spus că România formează anual aproximativ 7.000 de absolvenți ai universităților de medicină, iar numai o mică parte ajunge în sistemul public. Dacă aceste cifre sunt corecte, atunci nu avem în față o problemă a universităților, despre care vă amintesc că au autonomie, ci avem o criză a statului.
Puține țări reușesc performanța negativă de a investi masiv într-o resursă și, în același timp, să se plângă că nu o au. România o face de ani întregi.
Statul plătește formarea medicilor. Spitalele spun că nu au medici. Guvernele deblochează periodic posturi prin memorandumuri, ca și cum lipsa de personal ar fi o situație excepțională și nu o realitate permanentă. Când tensiunea devine prea mare, apar protestele, negocierile și promisiunile. După câteva luni, ciclul reîncepe.
Asta nu mai este guvernare europeană, ci improvizație.
În tot acest timp, discuția publică se poartă aproape exclusiv despre efecte. Despre salarii, despre sporuri, despre blocarea posturilor, despre ultimul protest, despre ultimul ministru. Fiecare subiect produce câteva zile de dezbatere, apoi este înlocuit de următorul.
Cum poate un stat să finanțeze mii de viitori medici și, în același timp, să aibă spitale care funcționează cu scheme incomplete?
Răspunsul nu poate fi că România nu produce suficienți medici. Chiar dumneavoastră spuneți contrariul.
Răspunsul nu poate fi nici că lipsesc memorandumurile. Din 2024 încoace au existat derogări repetate pentru ocuparea a mii de posturi. Dacă aceeași măsură trebuie reluată mereu, înseamnă că ea nu rezolvă cauza, ci doar amână consecințele.
Știți prea bine că România nu are o strategie coerentă privind resursa umană din sănătate. Formăm medici fără să știm câți vom putea angaja. Blocăm posturi, apoi le deblocăm. Concentrăm personalul în marile centre universitare, în timp ce spitalele din multe județe rămân descoperite. Reacționăm doar când sistemul ajunge la limită.
Deci nu este o criză de producție.
De aceea, nici explicațiile convenabile nu mai sunt suficiente. Nici sindicatele nu pot reduce totul la salarizare. Nici universitățile nu se pot măsura doar prin numărul de absolvenți. Nici guvernele nu pot considera că un memorandum înlocuiește o politică publică.
Fiecare actor vede doar bucata lui de sistem.
Nimeni nu pare responsabil pentru întreg.
Dacă vreți cu adevărat să schimbați ceva, discuția nu trebuie să înceapă cu încă o derogare și nici cu încă o rundă de negocieri, ci cu răspunsul la această întrebare: după ce statul investește în formarea unui medic, cine răspunde pentru faptul că acel medic nu ajunge acolo unde este nevoie de el? Cine urmărește utilitatea banului public?
În ziua în care vom avea un răspuns la această întrebare, vom începe să reparăm sistemul.
Până atunci, România va continua să cheltuiască bani ca și cum ar construi un spital nou în fiecare an, pentru ca apoi să constate că nu mai are cu cine să-l deschidă.
Vezi și: Bolojan spune că România produce prea mulți medici. Guvernul său a aprobat tot 5.600 de locuri la rezidențiat Dincolo de Bolojan și Azamfirei: adevărata criză a sistemului sanitar
