România are o problemă globală cu resursa umană din sănătate, dar deciziile relevante sunt împărțite între instituții cu mandate diferite și fără un titular clar al responsabilității pentru rezultatul final. Deși disputa actuală se concentrează asupra medicilor, aceeași logică de planificare ar trebui aplicată întregului personal medical: asistenți, moașe, brancardieri și alte categorii.
Declarațiile recente ale premierului Ilie Bolojan și reacția rectorului Leonard Azamfirei ilustrează o confuzie structurală. Bolojan a pus accentul pe discrepanța dintre numărul mare de absolvenți și numărul redus de angajări în sistemul public. Azamfirei a avertizat asupra riscurilor limitării drastice a locurilor și a susținut posibilitatea extinderii rezidențiatului cu taxă ca opțiune suplimentară. Ambele poziții conțin elemente reale, dar dezbaterea rămâne blocată la suprafață.
Ceea ce lipsește de fapt este un mecanism operațional, stabil și constrângător care să lege nevoile reale ale populației de formarea, distribuția și retenția profesională. Există mai multe niveluri care funcționează insuficient coordonat: numărul absolvenților de medicină, locurile de rezidențiat și posturile de specialist disponibile. Aceste decizii sunt luate de actori diferiți: Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, universități, spitale și autorități locale, fiecare cu propriile obiective și constrângeri.
Ministerul Educației gestionează accesul la facultate. Universitățile trebuie să își asigure finanțarea, continuitatea activității didactice și dezvoltarea academică. Ministerul Sănătății este obligat să gestioneze în primul rând funcționarea curentă a sistemului. Spitalele și autoritățile locale optimizează supraviețuirea bugetară. Nevoile de sănătate ale populației apar prea rar ca punct de plecare real al planificării.
Rezultatul este că fiecare instituție își poate îndeplini propriile atribuții, fără ca cineva să fie responsabil pentru rezultatul final al sistemului. Cine ar trebui să coordoneze toate aceste instituții și interese contradictorii și să răspundă pentru rezultatul final? Ministerul Sănătății? Un consiliu interministerial? O structură tehnică independentă? Dacă răspunsul este „nimeni”, atunci tocmai aceasta este problema.
Odată clarificată această responsabilitate, pot fi discutate diferite instrumente: ajustarea cifrei de școlarizare, dezvoltarea rezidențiatului pe post, modificarea mecanismelor de finanțare sau alte soluții. Alegerea lor este legitimă, dar orice dezbatere rămâne incoerentă cât timp nimeni nu răspunde pentru rezultatul pe care aceste instrumente ar trebui să îl producă.
Astăzi, fiecare instituție își îndeplinește propriile atribuții, dar responsabilitatea pentru rezultatul final al sistemului rămâne fragmentată. O reformă adevărată începe cu asumarea clară a răspunderii pentru întregul lanț: de la nevoile populației până la accesul real la îngrijire. Atât timp cât această responsabilitate rămâne difuză, vom continua să discutăm periodic despre lipsa medicilor fără să putem spune cine răspunde pentru faptul că pacientul nu îi găsește acolo unde are nevoie.
