Presa medicală care trăiește din comunicatele universităților și din fotografiile rectorilor în robe academice are toate motivele să prezinte noul examen de medic specialist drept o mare reformă. Ca jurnalist, să simți nevoia să te fotografiezi zâmbitor lângă câte un dinozaur universitar, să-i admiri solemn discursurile și apoi să-i reproduci comunicatele drept știri este o formă jalnică de renunțare la meserie. Tocmai oamenii a căror putere ar trebui examinată critic ajung să fie tratați ca niște monumente vii, în fața cărora presa se așază disciplinat pentru fotografia de grup.
Când jurnalistul este mai preocupat să apară în poza rectorului decât să afle de ce rezidenții se tem de el, presa a devenit parte din decorul puterii universitare.
Ministerul Sănătății a introdus subiecte naționale, a uniformizat baremele și a anunțat că toți candidații vor fi evaluați după aceleași standarde. Sună impecabil într-un comunicat de presă. Numai că, dincolo de această schimbare, a rămas aproape neatins mecanismul prin care universitățile își exercită puterea asupra medicilor rezidenți.
Pe 24 ianuarie 2026 am publicat, în seria Republica UMF, cazul unui examen de specialist în Psihiatrie desfășurat la Spitalul Obregia din București. O candidată reclamase nereguli în evaluarea orală, comportamente umilitoare și lipsa unor criterii verificabile de notare. Sesizările au ajuns la universitate, la Ministerul Sănătății și la Agenția Națională de Integritate. Unul dintre aspectele reclamate privea chiar suprapunerea dintre conducerea comisiei de examinare și cea a structurii universitare chemate să analizeze conduita examinatorilor.
Pe 24 martie am revenit cu un avertisment: „Nu examenul e problema, ci pixul care corectează”.
Au trecut aproape nouă luni. Ministerul a schimbat regulile, dar a păstrat comisiile universitare în centrul evaluării. Iar acum, la sesiunea din octombrie, au apărut contestații privind baremele naționale și mărturii despre posibile diferențe de evaluare între centre.
La Cardiologie, candidații au redactat un memorandum în care reclamă erori și neconcordanțe în baremul probei scrise. La Neurologie, o mamă mi-a relatat situația fiicei sale și a semnalat diferențele dintre calendarele de corectare ale centrelor universitare. Concret, cei de la București așteptau să vadă ce note se afișau în alte centre pentru a ști cum își poziționează evaluarea. Aceste relatări arată însă cât de important este ca Ministerul să poată demonstra că același răspuns primește același punctaj, indiferent de universitate.
Dar povestea începe cu mult înaintea examenului.
În România, medicul rezident poate petrece cinci sau șase ani într-o relație de subordonare față de coordonatorii și profesorii universitari. Aceștia îi pot influența programul, gărzile, accesul la intervenții, oportunitățile de pregătire și recomandările profesionale. Iar la sfârșitul rezidențiatului, aceleași structuri universitare pot participa la examinarea lui.
Aici se află rădăcina poziției ghiocelului.
Un rezident care știe că profesorul pe care îl contrazice astăzi ar putea ajunge să îl examineze peste câțiva ani își calculează atent fiecare gest. Înghite o umilință, evită să reclame un abuz, acceptă sarcini care nu țin de pregătirea sa și învață să nu deranjeze. Uneori, profesorul nici măcar nu trebuie să îl amenințe. Este suficient ca rezidentul să știe cine va putea avea ultimul cuvânt asupra certificării sale profesionale.
Acest mecanism de dependență a supraviețuit reformei.
Ministerul avea la îndemână un model cunoscut: examenul de intrare în rezidențiat, cu subiecte naționale și corectare standardizată. Putea construi o probă teoretică evaluată după criterii obiective, fără interpretarea unor comisii locale. Pentru verificarea competențelor clinice, putea organiza probe practice structurate, cu examinatori din alte centre, repartizare independentă și criterii de notare care să permită verificarea ulterioară.
A ales să păstreze corectarea locală a lucrărilor scrise și rolul comisiilor universitare în probele clinice și practice.
Această alegere are consecințe care depășesc examenul. Câtă vreme certificarea profesională poate depinde de oameni față de care medicul s-a aflat ani întregi într-o relație ierarhică, libertatea lui de a reclama nereguli rămâne fragilă. Un sistem de formare medicală în care tăcerea poate părea mai sigură decât exprimarea unei opinii profesionale are o problemă serioasă de integritate.
Și tocmai despre asta presa medicală dependentă de bunăvoința rectoratelor vorbește prea puțin. Este mai comod să reproducă declarațiile ministeriale despre modernizare decât să cerceteze cum se distribuie puterea în universități, cine examinează rezidenții și ce se întâmplă cu cei care au îndrăznit să-și conteste profesorii.
De ce un medic rezident nu poate fi evaluat la finalul pregătirii printr-un sistem național independent de ierarhia universitară în care și-a petrecut ultimii ani?
Subiectele unice au schimbat o parte a procedurii. Dinozaurii universitari au păstrat însă un loc la masa examinării.
Iar rezidentul continuă să știe că, înainte să ajungă specialist, s-ar putea să fie nevoit să treacă încă o dată prin fața celui în fața căruia a învățat să stea cu capul plecat.
