În unele clinici universitare din România, poți să fii medic rezident ani întregi fără ca profesorul care îți coordonează pregătirea să îți cunoască măcar numele. Îl întâlnești pe coridor, îl saluți, iar el se uită la tine cu nedumerirea cuiva care încearcă să își amintească unde v-ați mai întâlnit. Dacă vrei să știe cine ești, uneori trebuie să intervină cineva. Un telefon de la X sau Y poate face mai mult pentru recunoașterea ta decât câțiva ani petrecuți în aceeași clinică.
Și totuși, la sfârșitul rezidențiatului, profesorul acesta poate ajunge să îți evalueze pregătirea cu o exigență pe care n-ai întâlnit-o niciodată în timpul formării.
Așa arată una dintre marile imposturi ale învățământului medical românesc: profesori care pretind competență de la rezidenți, deși nu s-au preocupat suficient să le-o formeze.
Scandalul examenului de medic specialist în Cardiologie, din octombrie 2026, a scos la suprafață nemulțumiri legate de subiecte, bareme, contestații și pragul de promovare. Dar există o răspundere mai veche, pentru anii de pregătire ai medicilor pe care îi au în coordonare.
Rezidenții nu apar din senin în fața comisiei de examen. Au petrecut cinci sau șase ani în spitale, sub autoritatea unor coordonatori și îndrumători, au parcurs module, au primit note și au obținut validarea stagiilor. Fiecare semnătură a confirmat oficial că o etapă de pregătire a fost îndeplinită.
Ce se întâmplă însă între prima zi a modulului și semnătura de la sfârșit?
În prea multe relatări ale rezidenților, formarea profesională se pierde printre foi de observație, externări, condici, documente administrative, gărzi și sarcini pe care secția are nevoie să le rezolve. Medicul tânăr devine indispensabil pentru funcționarea spitalului, dar rămâne aproape invizibil ca persoană aflată în pregătire.
Poate să lucreze ani întregi într-o clinică fără să primească o evaluare serioasă a competențelor sale, fără ca cineva să îi urmărească progresul și fără să existe o preocupare reală pentru ceea ce mai are de învățat. Uneori, accesul la proceduri și la cazurile importante depinde de relațiile personale, de disponibilitatea unui medic mai mare sau de norocul de a fi în locul potrivit.
Profesorul își vede de activitatea universitară, de pacienții proprii, de congrese, de funcții și de proiecte. Rezidentul se descurcă.
La sfârșitul modulului, apare nota 10.
Ce certifică această notă? Că medicul a dobândit competențele prevăzute în curriculum? Că profesorul i-a verificat efectiv pregătirea? Sau doar că a trecut suficient timp pentru ca stagiul să fie închis administrativ?
Ordinul ministrului sănătății nr. 1.066/2025 stabilește obligații clare pentru organizarea rezidențiatului. Coordonatorii și îndrumătorii trebuie să urmărească pregătirea, să asigure respectarea curriculumului, să organizeze activități de instruire și să evalueze cunoștințele și competențele dobândite. Modulele se promovează cu minimum nota 7, iar rezultatele sunt consemnate oficial.
Prin urmare, fiecare modul promovat este și o declarație instituțională despre pregătirea rezidentului.
Când, după ani de asemenea validări, medicul ajunge la examenul de specialist și este respins, universitatea ar trebui să aibă ceva de explicat. Mai ales atunci când rezultatele slabe se concentrează într-un număr mare de candidați.
Profesorii pot spune că examenul final este mai exigent, că verifică ansamblul cunoștințelor și că responsabilitatea studiului individual aparține rezidentului. Toate acestea pot fi adevărate. Dar niciuna dintre explicații nu anulează obligațiile de formare pe care le-au avut în anii precedenți.
Dacă un medic nu știe să interpreteze corect o investigație, să ia o decizie clinică sau să efectueze o procedură prevăzută în curriculum, trebuie verificat și câte ocazii reale a avut să învețe acele lucruri, cine l-a supravegheat și cum i-au fost evaluate competențele.
Un profesor care nu își cunoaște rezidenții după nume va avea dificultăți să explice convingător cum le-a urmărit individual evoluția profesională. Iar un coordonator care semnează ani întregi validarea unor stagii fără să verifice serios pregătirea își asumă o răspundere care nu dispare în ziua examenului.
Rezidentului i se cere să demonstreze într-o singură zi tot ceea ce profesorul avea obligația să urmărească ani întregi. Dacă rezultatul este slab, candidatul suportă consecința imediată. Dacă formarea a fost deficitară, coordonatorul poate continua să primească alte generații, fără o verificare comparabilă a propriei activități.
În mijlocul acestei controverse, profesorul Silviu Ionel Dumitrescu propune înlocuirea probei scrise cu o disertație bazată pe portofoliul profesional, alături de evaluări practice și posibilitatea recunoașterii examenului european de Cardiologie.
Portofoliul poate avea valoare, dar România dispune deja de evaluări la fiecare modul și de obligații legale privind documentarea pregătirii. Dacă profesorul nu urmărește efectiv activitatea rezidentului, dacă nu verifică baremul practic și dacă semnează formal promovarea modulelor, portofoliul va aduna aceleași confirmări lipsite de conținut. Disertația le va oferi doar o copertă mai elegantă.
Înainte să schimbe din nou examenul, Ministerul Sănătății ar trebui să verifice ce se întâmplă în clinicile care pregătesc viitorii specialiști. Câte ore de instruire organizată primesc rezidenții? Cine le urmărește progresul? Câte proceduri efectuează efectiv? Cum sunt evaluate competențele? Ce se întâmplă atunci când un coordonator nu își îndeplinește obligațiile?
Legea prevede evaluarea calității pregătirii și raportarea problemelor către minister. Există, așadar, un cadru pentru verificarea activității formatorilor. Ceea ce trebuie demonstrat este că acest cadru funcționează și produce consecințe.
Rezidențiatul nu poate rămâne un sistem în care medicul tânăr este suficient de important pentru a ține secția în mișcare, dar prea puțin important pentru ca profesorul să îi cunoască numele, să îi urmărească pregătirea și să îi asigure accesul la competențele prevăzute în curriculum.
Niciun medic nu ar trebui declarat specialist fără să îndeplinească standardele profesionale. Dar profesorii care îi formează trebuie să răspundă, la rândul lor, pentru standardele pe care aveau obligația să le asigure.
După cinci ani în care abia te-a băgat în seamă, profesorul îți poate explica solemn, în ziua examenului, cât de multă medicină ar fi trebuit să înveți. Iar sistemul îi permite să încheie această explicație cu o notă sub 7, să își semneze catalogul și să primească următoarea generație de rezidenți.
