Un medic rezident de chirurgie generală, aflat în anul IV și cu un an și jumătate de pregătire făcută în Franța, a fost întrebat zilele acestea pe Reddit cât de realist este să termine rezidențiatul și să rămână specialist într-un centru universitar, într-un spital de stat din România.
N-a răspuns cu „depinde”, „există oportunități” și celelalte politețuri cu care medicina românească își parfumează rufele murdare.
A răspuns așa:
„În România? Aproape 0. Trebuie să faci neapărat un doctorat, să fie poziții disponibile (și nu alea promise deja) și să pupi puțin pe toată lumea până ajungi pe postul tău. Sunt și excepții, care intră pe merit, dar foarte rare.”
Câteva rânduri mai târziu, omul mai spune ceva: și-a dorit schimbări, dar colegii nu l-au susținut. „Toți capul plecat și nu vor să supere pe nimeni. E trist.”
Cele două mărturii trebuie citite împreună.
Fiindcă noi avem prostul obicei să-i întrebăm pe rezidenți de ce tac. De ce nu reclamă? De ce acceptă umilințe? De ce nu povestesc ce văd? De ce nu se pun cu profesorul, cu șeful de secție, cu coordonatorul?
Poate pentru că au înțeles foarte repede cum funcționează jocul.
Într-o specialitate chirurgicală, șeful nu controlează doar programul și atmosfera din clinică. Poate controla lucrul cel mai prețios pe care îl are un rezident: accesul la operație.
Astăzi poți fi lăsat să operezi. Sau să ții depărtătorul.
Mâine poți primi un caz. Sau poți privi sau face foi și pansamente.
Peste un an poți fi omul în care se investește, care este chemat, învățat, împins înainte. Sau poți rămâne rezidentul care închide plaga după ce chirurgia adevărată s-a terminat. Uneori, nici măcar asta.
Și nu trebuie să-ți spună nimeni: „Taci, că altfel nu mai operezi.” Sistemele de putere ceva mai evoluate nu dau asemenea ordine. Oamenii învață singuri, se castrează singuri.
Văd cine primește cazurile bune. Cine este chemat în sală. Cine este luat aproape. Cine face doctoratul. Cine află primul că urmează să apară un post. Cine are viitor în clinică.
Și cine nu.
Așa se învață mersul cu capul ghiocel fără să existe vreun curs în programa de rezidențiat.
Numai că povestea devine mult mai gravă când același rezident vorbește despre pregătirea efectivă. După experiența din România și cele 18 luni petrecute în Franța, spune că aici, dacă nimerești într-un loc prost, poți ajunge să petreci șase ani „ținând depărtătoare și închizând”.
Șase ani.
După care statul român îți pune în mână o diplomă pe care scrie „medic specialist în chirurgie generală”, dacă iei examenul de specialitate.
Aici merită să lăsăm Redditul și să deschidem documentele oficiale, fiindcă ele fac povestea și mai frumoasă.
Pe hârtie, România pregătește chirurgi aproape nemțește.
Avem curriculum, bareme, evaluări, coordonatori, îndrumători, Carnet de rezident, Caiet de monitorizare a pregătirii și responsabilitate progresivă. Avem până și numărul unor operații pe care rezidentul trebuie să le facă.
La modulul de chirurgie laparoscopică, baremul minimal obligatoriu cuprinde, printre altele, minimum 5 explorări laparoscopice, 5 colecistectomii și 10 apendicectomii ca prim operator.
Așadar, statul român știe un lucru elementar: chirurgia se învață operând.
Mai rămâne să aflăm dacă și verifică asta.
Fiindcă o apendicectomie scrisă într-un caiet nu ține loc de o apendicectomie făcută. O semnătură nu formează o mână. Iar un examen luat la sfârșitul rezidențiatului nu poate introduce retroactiv în experiența unui chirurg operațiile pe care nu le-a făcut în cei șase ani.
În chirurgie nu există scurtătura intelectuală prin care să citești suficient și să compensezi complet ceea ce n-ai făcut.
Poți ști impecabil indicația unei colecistectomii. Poți desena anatomia. Poți recita complicațiile. Poți lua 10 la examen.
Apoi intri într-un abdomen real și descoperi că pacientul nu e ca în atlas.
Țesuturile sângerează. Anatomia poate fi modificată. Planurile nu arată întotdeauna ca în prezentare. Apar dificultăți, accidente, decizii care trebuie luate în secunde. Mâna, ochiul și judecata chirurgicală se formează lângă cineva care te lasă progresiv să faci, greșești controlat, corectezi și faci din nou.
De aceea, într-o clinică chirurgicală, cine împarte operațiile împarte viitorii chirurgi.
Și tocmai de aceea relația de putere devine atât de toxică atunci când nu există suficiente mecanisme independente care să garanteze că fiecare rezident primește pregătirea pentru care statul îl ține șase ani într-un program.
Nici măcar nu este greu de verificat.
Să presupunem că un centru are 20 de rezidenți care trebuie să efectueze fiecare minimum 10 apendicectomii laparoscopice ca prim operator. Sunt 200 de apendicectomii care trebuie să ajungă efectiv în mâinile lor. Pentru cele minimum 5 colecistectomii de persoană mai trebuie 100.
Nu trebuie înființată Comisia Națională pentru Excelență Strategică în Monitorizarea Actului Operator.
Trebuie un Excel.
Rezident. Data. Operația. Calitatea în echipă. Registrul operator.
Și vedem.
Dacă un mare centru universitar are 30 de rezidenți și un volum operator care matematic nu permite realizarea baremelor, prestigiul profesorului nu produce operații prin fotosinteză.
Dacă volumul există, putem vedea cui îi sunt distribuite.
Iar dacă toți rezidenții și-au făcut baremele, foarte bine. Tocmai am demonstrat că mărturia de pe Reddit nu descrie acel centru.
Dar mai există capătul celălalt al poveștii.
Postul.
După șase ani în care ai avut grijă să fii lăsat să operezi, poate ai îndrăzneala să vrei să rămâi în spitalul universitar în care te-ai format.
Și atunci revine propoziția rezidentului: să existe poziții „și nu alea promise deja”, să faci doctorat și „să pupi puțin pe toată lumea”.
Din nou, aceasta este mărturia lui. Nu dovedește că posturile din spitalele universitare românești sunt aranjate și nici n-ar fi corect să pretindem asta pornind de la o discuție de pe Reddit.
Dar putem verifica și aici.
Luați posturile de medic specialist scoase la concurs în marile spitale universitare în ultimii ani. Puneți lângă fiecare specialitatea, condițiile, componența comisiei, numărul candidaților și câștigătorul.
Dacă aceste posturi sunt atât de râvnite pe cât știm cu toții că sunt, ar trebui să vedem concurență.
Dacă găsim sistematic concursuri cu câte un candidat, începem să avem o conversație ceva mai interesantă despre celebra competiție pentru cariera universitară.
Și atunci poate înțelegem și capetele plecate.
Rezidentul care tace nu este neapărat un laș. Uneori este un om de 28, 30 sau 32 de ani care a făcut șase ani de facultate, mai are șase ani de rezidențiat, vrea să învețe să opereze și știe că viitorul său profesional trece printr-un culoar foarte îngust, populat exact de oamenii pe care societatea îl îndeamnă eroic să-i înfrunte.
E foarte ușor să ceri curaj când cariera sacrificată este a altuia.
Un sistem sănătos nu are nevoie de eroi ca să funcționeze. Își construiește reguli care fac posibilă verticalitatea fără sinucidere profesională.
Iar chirurgia românească ar putea începe cu două lucruri obscen de simple: să demonstreze că fiecare chirurg pe care îl certifică a operat cât trebuia și că fiecare post public pe care îl oferă a fost câștigat într-o competiție reală.
Până atunci, rămâne imaginea descrisă involuntar de rezidentul de pe Reddit.
Șase ani în care trebuie să înveți să operezi, dar și să nu superi.
Să ții depărtătorul, să speri că mâine primești bisturiul și să te uiți din când în când spre capătul rezidențiatului, unde poate apare un post.
Dacă nu cumva a fost promis deja.
Vezi și:
Ești medic specialist? Nu e suficient. Spitalul caută „primar”
Republica UMF. Sistemul te lasă să înveți medicina singur, dacă nu ești deja leșinat de la făcut foi
