De ani întregi ni se spune că România are deficit de medici, că spitalele județene nu găsesc specialiști, că gărzile sunt acoperite cu greu și că unele servicii medicale supraviețuiesc cu doi-trei oameni. În același timp, administrația sanitară românească păstrează un mecanism greu de explicat prin nevoia pacientului: spitalul poate avea nevoie de un medic într-o anumită specialitate, dar poate scoate postul exclusiv pentru medic primar, eliminând din concurs, înainte să înceapă concursul, medicii specialiști din exact aceeași specialitate.
Nu discutăm despre un rezident care încă nu și-a terminat pregătirea. Discutăm despre medicul specialist, adică medicul care a terminat facultatea, rezidențiatul, a promovat examenul de specialitate și are dreptul să practice specialitatea respectivă. Poate consulta, diagnostica, trata, opera în limitele competenței specialității și poate face gărzi. Dar dacă în statul de funcții căsuța pe care spitalul vrea s-o umple scrie „medic primar”, acel specialist nu poate ocupa postul respectiv.
Este perfect legal. Tocmai asta este problema.
Ordinul Ministerului Sănătății nr. 166/2023 reglementează concursurile pentru posturile vacante de medici din unitățile sanitare publice, iar sistemul românesc păstrează distinct gradele profesionale și posturile aferente. Spitalele publice scot astfel concursuri pentru medici specialiști, pentru medici primari sau, în alte situații, deschid postul ambelor categorii.
Cu alte cuvinte, nu există vreo fatalitate juridică prin care un spital care are nevoie de un medic trebuie să caute exclusiv un medic primar. Administrația poate avea un stat de funcții construit altfel, iar posturile vacante pot fi chiar transformate.
Există o demonstrație administrativă aproape didactică în Gorj. În februarie 2026, Spitalul Județean de Urgență Târgu Jiu avea vacant un post de medic primar nefrologie și a propus transformarea lui în post de medic specialist nefrologie. Motivarea oficială merită citită cu atenție: spitalul constata dificultatea ocupării posturilor de medic primar, existența unui număr mai mare de medici specialiști disponibili și faptul că aceștia pot asigura activitatea medicală potrivit competențelor lor. Mai mult, administrația arăta că la posturile de specialist există candidați.
Adică statul român știe deja care este problema și știe inclusiv cum poate fi rezolvată.
Cu toate acestea, mecanismul continuă.
Un exemplu foarte proaspăt vine de la Spitalul Clinic Județean de Urgență Suceava. Spitalul organizează în această perioadă concurs pentru un singur post vacant în Compartimentul de Chirurgie Orală și Maxilo-Facială. Nu caută însă pur și simplu un chirurg oral și maxilo-facial. Anunțul este pentru medic primar în chirurgie orală și maxilo-facială.
Prin urmare, un medic specialist OMF care ar vrea să lucreze acolo nu intră în aceeași competiție doar pentru că este deja specialist. Condițiile postului cer gradul de primar.
Nu susțin că postul de la Suceava a fost construit pentru o anumită persoană. Pentru o asemenea afirmație ar trebui probe. Cazul este interesant din alt motiv: arată perfect ce permite sistemul.
Iar comparația cu alte sisteme europene face situația și mai greu de justificat ca regulă administrativă rigidă.
În Franța, medicii numiți permanent în spitalele publice formează, potrivit Codului sănătății publice, corpul unic al practicienilor spitalicești, indiferent de disciplina medicală și specialitatea lor. Accesul la concursul național de praticien hospitalier este organizat pe discipline și specialități, iar calificările cerute sunt cele corespunzătoare specialității. Franța are, evident, ierarhii, responsabilități și funcții de conducere, dar nu reproduce mecanic modelul românesc prin care același specialist devine ulterior „primar”, iar această treaptă poate deveni denumirea rigidă a postului clinic vacant.
În Spania găsim aceeași logică a calificării prin specialitate: posturile publice sunt scoase pentru Facultativo Especialista de Área, cu indicarea specialității, inclusiv în concursurile publicate în 2026.
Nu înseamnă că toate țările europene au același sistem sau că în străinătate orice medic specialist poate ocupa orice funcție.
Problema românească este alta: am transformat gradul profesional al medicului într-o căsuță rigidă din statul de funcții și apoi ne mirăm că nu găsim oameni care să încapă în ea.
Dacă un spital are nevoie de un chirurg, întrebarea firească ar trebui să fie dacă medicul are specialitatea, competențele și experiența necesare pentru activitatea pe care urmează să o desfășoare. Dacă pentru acel post există atribuții suplimentare care justifică obligatoriu gradul de primar, administrația ar trebui să poată explica limpede care sunt acelea.
Altfel ajungem la un paradox administrativ tipic românesc: avem un medic specialist perfect calificat să trateze pacientul, dar insuficient calificat să ocupe căsuța din Excel.
Iar când spitalele reclamă lipsa medicilor, această discuție nu mai este una despre titulaturi. Este despre accesul la sistem.
Exemplul din Gorj demonstrează că un post de medic primar poate fi transformat în post de specialist tocmai pentru a lărgi recrutarea. Așadar, înainte ca un spital public să spună că nu găsește medici, ar trebui să analizeze dacă i-a căutat cu adevărat pe toți medicii capabili să facă meseria sau doar pe cei care se potrivesc exact denumirii unui post moștenit în statul de funcții.
România nu-și permite luxul de a se plânge simultan că nu are medici și de a ține ușa închisă în fața propriilor medici specialiști.
