Nicușor Dan spune că nu și-a făcut analize medicale de când a devenit Președintele României. Le-a amânat pentru vremuri mai liniștite și spune că se simte foarte bine.
Poate chiar se simte foarte bine. Nu despre asta este vorba.
În ultimele luni au existat apariții publice care au alimentat discuții despre oboseala sa, ezitări sau momente care, privite din exterior, pot părea neobișnuite. Inclusiv imaginile recente de la New York au produs asemenea comentarii. Niciuna dintre aceste imagini nu reprezintă un diagnostic și nimeni serios nu poate stabili sănătatea unui om uitându-se la televizor.
Tocmai de aceea există medicina.
Și tocmai aici începe absurditatea românească.
Dacă ești un angajat obișnuit, statul nu se mulțumește să te întrebe dacă te simți bine. Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 spune explicit că examenul medical periodic este obligatoriu pentru toți lucrătorii, iar unul dintre scopurile sale este confirmarea sau infirmarea aptitudinii pentru profesia, funcția și locul de muncă ocupat. Examinarea se termină cu o fișă de aptitudine. Pentru lucrătorii care nu intră într-o categorie cu altă periodicitate, examenul clinic general este anual.
Cu alte cuvinte, dacă muncești într-un birou, într-un magazin, într-o fabrică sau într-un spital, „mă simt foarte bine” nu este suficient. Există un medic care trebuie să constate dacă ești apt pentru munca respectivă.
Dacă ești Președintele României, lucrurile devin brusc mult mai relaxate.
Președintele nu este salariat în sensul legislației muncii și nu i se poate aplica pur și simplu medicina muncii. Are chiar un regim medical special, iar documentele care au fundamentat Legea nr. 38/2018 vorbesc inclusiv despre „controlul medical” al titularului funcției. Numai că, după ce cauți obligația concretă, apare surpriza: în cadrul normativ public nu există echivalentul regulii aplicate angajatului obișnuit, adică un examen periodic obligatoriu de aptitudine pentru exercitarea funcției prezidențiale, cu periodicitate stabilită și cu o procedură limpede pentru situația în care titularul refuză.
Problema devine aproape grotescă atunci când deschizi Constituția.
Constituția știe că un Președinte poate ajunge în imposibilitatea temporară sau definitivă de a-și exercita atribuțiile. Știe cine asigură interimatul. Legea nr. 47/1992 știe cine poate sesiza Curtea Constituțională și cere ca sesizarea să fie însoțită de „dovezile necesare”.
Statul român a scris, așadar, ce face după ce Președintele nu-și mai poate exercita funcția.
Numai că nu a scris la fel de limpede cum verifică periodic dacă omul care ocupă funcția este apt și nici cum produce o evaluare medicală împotriva voinței titularului atunci când tocmai capacitatea acestuia este contestată.
Iar această gaură legislativă nu este doar o invenție teoretică.
În 2025, în Parlament a intrat o propunere de modificare a Legii nr. 47/1992 care avertiza explicit asupra posibilității unui „blocaj” deoarece dreptul de a sesiza Curtea Constituțională în asemenea situații este concentrat în mâinile câtorva titulari. Proiectul propunea ca și 50 de deputați sau 25 de senatori să poată sesiza Curtea.
Consiliul Legislativ a dat aviz negativ proiectului în ansamblu, dar nu a formulat o obiecție distinctă împotriva acestei modificări. Camera Deputaților a votat respingerea proiectului, iar acesta a ajuns apoi la Senat, Camera decizională. În septembrie 2025, modificarea art. 44 era efectiv pe agenda Comisiei juridice a Senatului.
Câteva zile mai târziu a apărut situația practică.
Un senator i-a cerut președintelui Senatului să folosească procedura prevăzută de lege dacă existau dovezi privind o imposibilitate temporară. Răspunsul public a fost că sesizarea Curții Constituționale ar putea fi făcută numai după constatarea vacanței funcției prezidențiale.
Numai că legea reglementează separat imposibilitatea temporară și îi permite președintelui uneia dintre Camere să sesizeze Curtea. Vacanța nu este înscrisă în acel alineat drept condiție prealabilă.
Asta nu demonstrează că actualul Președinte are vreo problemă medicală și nici că, în 2025, existau dovezi care să justifice activarea procedurii. Arată altceva: cât de prost este pregătit statul pentru momentul în care o asemenea problemă ar exista cu adevărat.
Iar declarația de acum a lui Nicușor Dan face contrastul imposibil de ignorat.
Pentru angajatul obișnuit, statul nu acceptă „mă simt bine”. Cere examen medical periodic și fișă de aptitudine.
Pentru omul aflat în vârful statului, după luni de mandat fără analize, răspunsul poate rămâne: „mă simt foarte bine”.
Poate că este perfect sănătos. Sper să fie.
Dar o țară nu ar trebui să funcționeze pe speranță și nici pe diagnostice puse de cetățeni uitându-se la televizor. Tocmai pentru că funcția este atât de importantă, sănătatea necesară exercitării ei ar trebui scoasă din zona zvonului, a simpatiei politice și a declarației titularului și pusă într-o procedură medicală obiectivă, periodică și independentă.
Este greu de explicat de ce România cere mai multă certitudine medicală pentru omul care intră dimineața într-un depozit decât pentru omul care intră dimineața la Cotroceni.
