Miercuri, 19 august, Ilie Bolojan nu a cerut înlocuirea oricărui medicament inovator cu un generic, ci a spus ceva mai prudent și, tocmai de aceea, mai greu de apărat: în locul unui medicament foarte scump, care „face cam același lucru”, ai putea cumpăra un medicament și jumătate sau două generice, unele produse în România, și astfel trata mai mulți pacienți. Vorbea despre un buget care a crescut mai repede decât poate ține pasul statul, iar până aici raționamentul e greu de respins, fiindcă un guvern care nu compară costurile tratamentelor nu își administrează banii, iar atunci când două opțiuni sunt terapeutic echivalente pentru același pacient și aceeași indicație, prețul mai mic trebuie să cântărească greu.
Greșeala începe în formulă, nu în intenție. „Face cam același lucru” comprimă într-o comparație de supermarket o politică în care prețul, valoarea clinică și disponibilitatea trebuie ținute împreună: un preț mic fără cutie pe raft e fictiv, un medicament nou fără beneficiu suplimentar justificat poate fi risipă, iar un tratament care schimbă prognosticul nu devine inutil doar pentru că există o variantă mai ieftină care tratează aproximativ aceeași boală.
Un generic, în definiția Agenției Europene pentru Medicamente, nu e un produs care se apropie de aceeași afecțiune, ci unul cu aceeași compoziție în substanțe active, aceeași formă farmaceutică și bioechivalență demonstrată față de referință. Dacă substanțele active diferă și coincid doar indicațiile, vorbim despre alternative terapeutice, de comparat pe eficacitate, siguranță, populație și cost-eficiență. La biologice apar biosimilarele, pe care autoritățile europene le consideră interschimbabile științific cu produsul de referință, în condițiile utilizării aprobate, în timp ce substituția la farmacie rămâne o decizie națională. Niciuna dintre aceste distincții nu încape în „cam același lucru”.
Nici ideea nu e nouă. În august, cu zile înaintea declarației, Ministerul Sănătății modifica din nou anexele Ordinului 5994/2024 privind prețurile maximale, catalogul național și prețurile de referință generice și inovative. România are de ani de zile prețuri plafonate, rambursare și clawback; ce îi lipsește nu e un instrument de calculat cutia, ci o piață în care cutia al cărei preț a fost împins în jos rămâne destul de atractivă ca să fie livrată și peste trei sau cinci ani.
Un studiu din iulie 2026, publicat în BMC Health Services Research pe date oficiale românești, arată de ce asta nu e doar o precauție academică: episoadele de penurie tind să preceadă retragerea permanentă cu aproximativ doi ani, iar genericele și biosimilarele, departe de a fi ferite, apar cu un risc mai mare de ieșire de pe piață decât inovativele, chiar dacă, odată apărută o penurie, statutul de generic poate reduce șansa ca ea să devină definitivă. Extinderea consumului de generice are sens numai împreună cu o politică care îi ține pe producători în țară. Dacă prețurile administrate, clawback-ul și diferențele dintre piețe fac aceeași cutie mai profitabilă în altă parte, economia de azi se poate transforma în golul de mâine.
Cealaltă față a aceleiași probleme e și mai complicată. Raportul Patients W.A.I.T. 2025, publicat în mai 2026 de IQVIA pentru Federația Europeană a Industriilor și Asociațiilor Farmaceutice, pe 168 de medicamente autorizate între 2021 și 2024, plasează media europeană până la disponibilitatea publică la 597 de zile, România la 1.110, Portugalia la 839 și Lituania la 821; dintre cele 168, în România erau disponibile 28, adică în jur de 17%. Interesul industriei trebuie spus, iar metodologia nu prinde toate căile de acces excepțional, dar decalajul e prea mare ca să fie redus la un artificiu de măsurare.
Nici replica lui Alexandru Rogobete, fost ministru al Sănătății și deputat PSD, nu scapă de aceeași sită. Cifra de 5,67 euro beneficiu la un euro investit în terapii noi există și vine din studiul WifOR / Frank Lichtenberg, publicat tot în orbita acelei federații: 11,67 miliarde de euro cheltuieli suplimentare asociate cu 66,18 miliarde de euro beneficii estimate, din care 38,10 miliarde sunt productivitate plătită, 18,96 miliarde activitate neremunerată și 9,11 miliarde economii de spitalizare, adică, după autorii înșiși, aproape 80 de cenți recuperați în spitale la un euro. E o monetizare a unor efecte sociale, nu un virament în contul Casei.
Unde Bolojan comprimă valoarea într-un preț pe cutie, Rogobete o întinde într-un randament care sună aproape financiar.
Problema nu e generic versus inovator. După expirarea protecțiilor și acolo unde echivalența e demonstrată, statul ar trebui să fie dur cu prețul, ca să elibereze bani pentru moleculele care aduc un plus clinic măsurabil. Acolo unde noutatea e scumpă și beneficiul e subțire, ar trebui să fie la fel de dur cu evaluarea, contractele cost-volum și reevaluarea după datele din practică. Două tratamente de 100 și 1.000 de lei nu se judecă după raportul prețurilor, ci după ce se întâmplă cu pacientul: dacă sunt echivalente, 100 e alegerea rațională, dar dacă cel scump reduce mortalitatea, evită internări sau merge acolo unde cel ieftin nu merge, cei 900 de lei în plus pot fi justificați. Lipsește din declarația de miercuri tocmai această raportare a costului la beneficiul incremental.
România are, în același timp, o cheltuire ineficientă, o piață care nu își ține medicamentele ieftine și una dintre cele mai lungi cozi din Europa la terapiile fără alternativă, iar statul nu privește de pe margine: el scrie regulile de preț, clawback, rambursare, evaluare și contractare prin care o cutie ajunge sau nu ajunge la farmacie. Schimbarea în bine începe când plătești puțin pentru același rezultat, plătești mai mult doar pentru un plus demonstrat și te asiguri că ceea ce ai decis să plătești mai există atunci când medicul îl prescrie. Altfel, cel mai ieftin medicament din Europa valorează exact zero.
Vezi și: Criza medicamentelor oncologice are o cronologie. Să o citim înainte să căutăm vinovați
Vezi și: Pe hârtie există, la farmacie nu
