Acesta este realitatea descrisă într-un mesaj privat pe care l-am primit de la un medic specialist în chirurgie generală. Cu permisiunea sa, îl redau anonim.
„Mă regăsesc în postările dumneavoastră. Sunt șomeră începând din iunie anul trecut. Am susținut examenul de specialitate în toamnă, având specialitatea chirurgie generală. Momentan trăiesc doar din 3 gărzi efectuate, unde mi-am petrecut cei 6 ani de rezidențiat (undeva la 2500-3000 lei pe lună). Cum ies câțiva medici anul acesta la pensie, cu toții așteptăm cu sufletul la gură eliberarea de posturi, însă bineînțeles deja se știe că sunt cu dedicație. Unui coleg de-al meu mai mare, care așteaptă ceva de 2 ani, i s-a zis că abia în 3-4 ani dacă s-ar găsi ceva pentru el, deci umilință maximă. Iar îndrumătorii noștri cu care lucram doar știu să profite de faptul că ne ocupăm de pacienți și ne facem treaba fără să ni se arate o portiță către un post.”
Această poveste ne duce cu gândul la drumul lung parcurs de fiecare dintre noi: ani de studiu dedicat, sacrificii personale și o pasiune autentică pentru îngrijirea pacienților. Totuși, la capătul acestei etape, mulți se lovesc de un zid invizibil – poziții stabile care par rezervate, așteptări prelungite și o senzație de nedreptate care erodează entuziasmul inițial. Garda devine un fir de ață subțire, un venit precar care nu oferă securitate, iar perspectiva de a aștepta ani întregi pentru un post devine o sursă de frustrare profundă.
Ca profesioniști angajați în slujba sănătății publice, aceste experiențe ne obligă să reflectăm asupra sistemului în care operăm. Ele subliniază nevoia de transparență în procesele de angajare și promovare, astfel încât competența și dedicarea să primeze.
Seria „Republica UMF” a fost creată tocmai pentru a da voce acestor relatări. Dacă vă regăsiți în această narațiune sau aveți propriile experiențe, le puteți trimite prin pagina de Contact. Le public doar cu acord și fără nume.
Vezi și: Posturi blocate, rezidenți consumați: mecanismul invizibil al exodului medical
