Una dintre cele mai frecvente explicații pentru exodul medicilor este lipsa locurilor de muncă. Afirmația este corectă la nivel descriptiv, dar insuficientă la nivel explicativ. Problema nu este că nu există nevoie de medici, ci că posturile nu sunt scoase la concurs, deși munca există, presiunea este constantă, iar secțiile funcționează permanent la limită.
Această contradicție aparentă nu este un accident administrativ. Este un mecanism.
În multe spitale, posturile rămân blocate ani la rând sub pretexte recurente: lipsă de buget, reorganizări „temporare”, așteptarea unor aprobări sau constrângeri birocratice. În realitate, ele sunt adesea rezervate informal, păstrate pentru un moment oportun, pentru persoane „compatibile” cu ierarhia existentă sau pentru continuitatea unor rețele de influență academico-spitalicești. Între timp, nevoia de muncă nu dispare. Actul medical trebuie făcut zilnic.
Un rol central în acest aranjament îl joacă absența deliberată a locurilor de rezidențiat cu post. Deși acest instrument ar putea oferi predictibilitate, stabilitate și autonomie profesională, el este utilizat minimal. Motivul este simplu și rar recunoscut: posturile trebuie păstrate disponibile, pentru a putea fi alocate ulterior discreționar, inclusiv pentru rude, apropiați sau „copiii sistemului”. Scoaterea lor deschisă la concurs ar limita acest control.
Prin evitarea rezidențiatului cu post, rezidentul rămâne fără un statut clar. Este mereu provizoriu, mereu dependent, mereu evaluabil. Nu are siguranța continuității, nu are pârghii de negociere și nu poate contesta nimic fără riscuri majore. Această precaritate nu este colaterală; este funcțională. Ea produce obediență.
Cine acoperă, în acest context, volumul real de muncă? Rezidenții.
Rezidentul a devenit forța de muncă elastică a sistemului: lucrează peste program, acoperă lipsa de personal, preia responsabilități care depășesc nivelul firesc de formare și menține secțiile funcționale. Oficial, este „în formare”. Practic, este elementul de echilibru al unui sistem care refuză să se stabilizeze. Sistemul funcționează tocmai pentru că rezidentul nu are alternative imediate.
Această suprautilizare este justificată printr-un discurs aparent pedagogic: „trebuie să muncești mai mult ca să înveți”. Gărzile neremunerate sau prost remunerate sunt prezentate ca oportunități de formare. În realitate, ele devin instrumente de acoperire a deficitului de personal, nu contexte reale de învățare.
În mod paradoxal, tocmai cei care ar trebui să asigure formarea — coordonatorii de rezidențiat — sunt adesea complet decuplați de acest proces. Sistemul prevede plăți pentru coordonare, dar, în practică, formarea este lăsată la voia întâmplării. Activitatea multor coordonatori se reduce la aceleași intervenții elective repetitive, desfășurate fără interes real pentru transmiterea de cunoștințe, fără structură pedagogică, fără feedback și fără responsabilitate față de progresul rezidentului.
Rezidentului i se spune să vină „în gărzi ca să învețe”. Dar ce învață, când este folosit predominant ca resursă de muncă, fără mentorat real, fără explicații, fără integrare într-un proces didactic coerent? Învață, mai ales, să se supună și să reziste.
Un adevăr rar spus explicit este că mulți rezidenți știu încă din timpul formării că nu vor avea un post după finalizarea rezidențiatului. Nu pentru că nu ar exista nevoie de specialiști, ci pentru că accesul la posturi este controlat. Absolvirea rezidențiatului nu marchează intrarea într-o etapă de stabilitate profesională, ci debutul unei noi incertitudini.
Pentru a evita șomajul cu diplomă, o parte dintre tinerii medici ajung să recurgă la o soluție paradoxală: susținerea unui nou examen de rezidențiat, nu din vocație pentru o a doua specialitate, ci pentru a-și asigura un venit și o continuitate administrativă pentru încă câțiva ani. Rezidențiatul devine astfel nu un program de formare, ci o strategie de amânare a excluderii profesionale.
Această prelungire artificială a statutului de rezident menține medicii tineri într-o stare de dependență structurală. În paralel, se cultivă o speranță tăcută — adesea iluzorie — că, odată cu trecerea timpului, ierarhiile se vor schimba, iar locurile „rezervate” se vor elibera. Este o așteptare pasivă, dar perfect rațională într-un cadru în care sistemul penalizează autonomia.
Problema este amplificată de o decizie strategică profund discutabilă: creșterea masivă și necorelată a numărului de locuri la facultățile de medicină, sub patronajul UMF-urilor. Se produc mii de absolvenți anual, fără o strategie națională de integrare. Nu se creează cariere; se creează dependență și frustrare.
În acest fel, sistemul continuă să funcționeze fără a investi în posturi reale, consumând succesiv generații de rezidenți și absolvenți. Tăcerea devine normă, nu din lipsă de caracter, ci din instinct de conservare. Exodul nu este un act de trădare, ci singura decizie rațională pentru cei care refuză să accepte un provizorat profesional permanent.
Dacă vrem să vorbim serios despre stoparea exodului medical, trebuie să ieșim din retorica „nu sunt locuri”. Sunt. Dar sunt controlate, amânate și distribuite opac. Iar până când acest mecanism nu va fi recunoscut și corectat explicit, orice apel la vocație sau sacrificiu va rămâne un discurs gol, rostit pe seama celor mai vulnerabili din sistem.
Vezi și: Ești medic specialist? Nu e suficient. Spitalul caută „primar”
Ei aveau 235 de voturi. Eu aveam o petiție.
