În ultimele luni, am scris aici povești despre medici tineri care termină rezidențiatul și nu știu ce să facă mai departe. Unii trăiesc ani de zile doar din gărzi, adică ture de noapte sau de weekend pe contracte temporare. Alții pleacă din țară să lucreze în spitale din străinătate. Iar unii renunță cu totul la meseria de medic.
De fiecare dată când public o astfel de poveste, apar comentarii similare: „Nu se întâmplă așa ceva.” Sau „Sunt cazuri rare, medicii exagerează.” Sau „Totul e inventat.”
Dar acum a ieșit la iveală o anchetă mai detaliată. O publicație numită ReporterIS a scris despre ce se petrece la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. Pe scurt, e vorba de familii întregi care ocupă posturi în universitate și în cercetare. De exemplu, mama e profesor și decan, fiica e asistent universitar și medic rezident, și împreună semnează articole științifice. Nu e doar un exemplu izolat – jurnaliștii zic că sunt multe cazuri de genul ăsta.
Dacă nu ești din domeniu, poate pare o chestie minoră. Dar în România, universitatea medicală e legată strâns de spitale. Dacă ajungi sus în universitate – ca profesor sau asistent – ai șanse mai mari să primești un post bun într-un spital mare. Poți să conduci o secție, să ai influență și să decizi lucruri importante. Asta înseamnă că sistemul devine greu de pătruns dacă nu ai pe cineva care să te ajute, cum ar fi rude în poziții cheie.
Medicii tineri despre care vorbesc ei nu zic asta în interviuri publice. Îmi scriu mie în privat. Unul mi-a spus recent: „După examenul de specialitate, mi-am dat seama că nu conta cât știu de bine medicină. Conta dacă era un loc liber pentru mine.”
Gândește-te: faci 6 ani de facultate, apoi 5 ani de rezidențiat, unde înveți pe bune meseria. Și după toți anii ăștia, te întrebi: unde o să lucrez? Unii au noroc și prind un post stabil. Alții stau cu contracte pe termen scurt – azi într-un spital, mâine în altul. Sau aleg să plece din țară, pentru că la 30 și ceva de ani încă nu au o viață sigură.
Asta e partea pe care lumea o discută rar afară. Dar medicii vorbesc despre ea între ei. Unul mi-a zis o vorbă care circulă prin spitale: „Până la ușa secției ține democrația.” Adică, în teorie totul e corect, dar în practică, regulile sunt altele.
Poate pare exagerat pentru unii. Pentru alții, e realitate. Cert e că tot mai mulți medici vorbesc deschis despre asta.
Seria asta, „Republica UMF”, continuă. Primesc mesaje de la medici din spitale universitare din toată țara. Unii scriu scurt, alții detaliat. O parte din poveștile lor o să apară aici.
Pentru că adevărul despre un sistem nu vine doar din rapoarte oficiale. Vine din ce zic oamenii care lucrează zi de zi în el.
Dincolo de ușile secției, unde începe ce numesc ei Republica UMF.
Vezi și: 23 de rude și apropiați într-un spital public. Fiecare cu concursul lui, toată familia pe statul de plată Republica UMF. „Se știe că sunt cu dedicație”
