La ora patru dimineața, Bucureștiul era gol.
Nu mă așteptam ca șoferul Uberului să fie chirurg.
Am urcat în mașină spre aeroport.
Șoferul conducea calm, cu o atenție precisă – genul de concentrare pe care o recunoști la oamenii obișnuiți cu responsabilități mari.
După câteva minute de discuție banală despre trafic, spitale și sistem, a spus aproape în treacăt:
„De fapt… eu sunt medic.”
Am crezut că glumește.
Nu glumea.
Este medic specialist în chirurgie toracică.
Șase ani de facultate.
Șase ani de rezidențiat.
Gărzi lungi, nopți nedormite, ani întregi de formare.
Astăzi conduce Uber.
Nu pentru că ar fi ales asta.
Pentru că nu există post în spital.
Mi-a spus-o fără revoltă.
Ca pe o realitate bine digerată.
La un moment dat a adăugat, cu o urmă de ironie:
„Am învățat să țin bisturiul.
Acum țin volanul.”
L-am întrebat de ce nu pleacă în străinătate, cum fac mulți colegi tineri.
A tăcut câteva secunde.
Apoi a răspuns afectat:
„Mama are cancer de pancreas.
Face chimioterapie aici.
Eu sunt cel care o duce la spital.”
Restul drumului a fost tăcere.
La aeroport, mi-a fost jenă să-i ofer bani cash. Mi s-ar fi părut umilitor.
Am lăsat bacșișul maxim din aplicație.
Nu pentru cursă.
Pentru anii în care a învățat să țină un bisturiu și să repare plămâni.
Într-o țară normală, mâinile lui ar trebui să fie într-o sală de operație.
Nu pe volanul unei mașini.
La patru dimineața.
Pentru mulți medici, momentul cel mai greu nu este rezidențiatul.
Este ziua în care devii specialist – și descoperi că după examen nu urmează nimic.
Nicio ușă deschisă.
Nicio ofertă.
Nici măcar un refuz clar.
Posturile lipsesc pentru că sunt deja rezervate, distribuite, așezate în altă parte.
Tu nu ești respins.
Pur și simplu nu intri în calcul.
Statul vorbește constant despre deficitul de medici.
Dar reversul acestei realități este mult mai puțin discutat:
medici formați integral în România care nu își găsesc loc în sistem.
Unii pleacă.
Unii schimbă profesia.
Unii conduc Uber la patru dimineața.
În acest context apare propunerea ministrului Rogobete – stagiatura pentru absolvenții care nu prind rezidențiatul.
La prima vedere pare o soluție.
În realitate, este o amânare.
Problema nu este rezolvată la rădăcină. Se adaugă doar o etapă suplimentară, tot prin universitățile de medicină.
România produce mai mulți absolvenți de medicină decât poate integra.
Universitățile cresc numărul de studenți.
Spitalele nu cresc numărul de posturi.
Aceasta este logica „Republicii UMF”.
Nu știu dacă omul acela va ajunge vreodată într-o sală de operație așa cum merită.
Dar povestea lui merită spusă.
Poate că nu schimbăm sistemul.
Dar putem spune adevărul.
România vorbește des despre deficitul de medici.
Dar uneori povestea reală începe într-un Uber.
La ora patru dimineața.
Câți medici ca el credeți că există astăzi în România?
