Ministrul Sănătății a spus că există chirurgi care operează douăzeci de pacienți pe săptămână și alții care operează doi pe an, iar la final veniturile sunt aceleași. Ideea transmisă public e limpede: trebuie să plătim după cantitate.
Afirmația prinde bine. Se înțelege repede. Produce reacții.
Numai că înainte de a număra operațiile ar fi util să răspundem la o întrebare elementară: cine decide cine ajunge să opereze?
Pentru că în multe spitale accesul la blocul operator nu este o consecință directă a competenței, ci a poziției în ierarhie. Aceiași oameni care stabilesc programul sălii stabilesc și cine intră efectiv la masă. Tot ei hotărăsc și cine apare pe foaia de intervenție drept participant, uneori persoane care nu au consultat pacientul și nu au fost implicate în caz.
Cifra finală, cea care va fi invocată apoi în comparații, se naște din această distribuție a puterii.
Dacă un medic are sala cinci zile pe săptămână, iar altul primește un rest de program când se eliberează ceva, diferența de volum nu mai este performanță, este aritmetică administrativă.
În aceste condiții, a vorbi despre productivitate fără a vorbi despre controlul accesului la resurse înseamnă a ocoli realitatea.
Și mai apare o întrebare, la fel de legitimă: de ce discursul despre cifre îi vizează aproape obsesiv pe chirurgi?
Răspunsul este simplu. Chirurgia produce imagini clare. Bisturiu, sală, număr de cazuri. Se comunică ușor. Devine material politic bun.
Doar că exact această specialitate este cea despre care știm deja că pierde tineri nu din lipsă de vocație, ci din lipsă de organizare.
Ani lungi de pregătire. Risc juridic enorm. Uzură psihică permanentă. Iar la final, incertitudine privind postul și dependență de bunăvoința celor care controlează infrastructura. Tinerii văd foarte repede mecanismul. Înțeleg cine operează constant și cine rămâne etern „în așteptare”. Înțeleg cine crește și cine stagnează.
Nu pleacă pentru că munca e grea. Pleacă pentru că jocul nu e limpede.
Dacă mâine legi veniturile strict de volum, fără să schimbi modul în care se împart sălile, echipele și listele, nu stimulezi performanța. Întărești avantajul celor care au deja controlul.
În plus, sistemul transmite un mesaj periculos: contează cât faci, nu ce faci.
Intervențiile dificile, consumatoare de timp, cazurile complicate, prudența justificată – toate devin dezavantaje într-o competiție a numerelor. În schimb, gesturile rapide, repetabile, cresc statistica.
Responsabilitatea însă rămâne individuală. Complicațiile, procesele, reclamațiile nu se împart cu cei care au construit criteriul cantitativ.
Medicul răspunde singur.
Aici se întâlnesc cele două realități despre care vorbim de mult timp. Pe de o parte, discursul public despre eficiență. Pe de altă parte, organizarea zilnică a muncii, în care oportunitățile nu sunt distribuite egal, iar carierele depind de accesul acordat de cineva.
Iar tinerii înțeleg perfect.
Înțeleg de ce unii apar mereu pe liste.
Înțeleg de ce alții nu prind rând.
Înțeleg cum se umflă CV-uri.
Înțeleg cum se construiește reputația.
Și trag concluziile.
Chirurgii nu sunt mașini de făcut bucșe. Dar riscă să devină decorul unei statistici dacă acceptă să se discute doar rezultatul numeric și nu mecanismul care îl produce.
Iar până când nu vom avea curajul să vorbim despre cine controlează accesul la muncă, orice reformă a performanței va rămâne o poveste spusă la televizor, populist, cu nodul făcut corect la cravată.
