România nu mai are, astăzi, o problemă de vocație medicală. Are o problemă de supraproducție educațională. Iar această realitate, oricât de inconfortabilă ar fi, trebuie spusă clar, fără ocolișuri și fără limbaj protector. În logica Republicii UMF, cifrele nu mai pot fi cosmetizate.
Un reflex des întâlnit este acela de a arunca vina pe „facultățile noi de medicină” apărute în ultimii ani. Este o pistă falsă. Aceste centre produc, în cel mai bun caz, câteva zeci de absolvenți pe an, uneori nici o sută, și nu au nicio capacitate reală de a influența dezechilibrul național. Chiar dacă ar fi închise mâine, impactul asupra supraproducției ar fi practic nul. Problema nu este periferia sistemului, ci marile universități consacrate, care concentrează grosul cifrei de școlarizare și care, de ani de zile, cresc constant numărul de locuri fără nicio corelare cu piața muncii medicale. Supraproducția nu vine din „facultăți mici”, ci din coloana vertebrală a sistemului universitar medical românesc, marile centre tradiționale.
În anul universitar 2025–2026, în România se află simultan în formare aproximativ douăsprezece până la șaisprezece mii de studenți la Medicină Generală în limba română, în toți anii de studiu. La aceștia se adaugă peste douăzeci de mii de medici rezidenți, deja absolvenți de facultate, aflați în diferite etape ale specializării. Rezultatul este simplu și brutal: peste treizeci de mii de oameni se află, în același timp, pe traseul profesional „medic”, într-un sistem sanitar care nu are capacitatea reală de a-i absorbi.
Aceasta este definiția supraproducției. Nu una morală, nu una simbolică, ci una instituțională și economică.
În următorii zece ani, chiar și în scenarii prudente, minimum treizeci de mii de medici vor ajunge în punctul în care își vor căuta un loc de muncă stabil. Această cifră reprezintă aproape jumătate din corpul medical activ actual al României. Oricine susține că sistemul sanitar românesc va crea, în acest interval, treizeci de mii de posturi reale, finanțate, stabile și funcționale, fie ignoră realitatea, fie minte deliberat. România nu a reușit acest lucru în ultimele trei decenii. Nu există niciun indiciu că îl va face în următorul deceniu.
Apărarea clasică este cunoscută: „există deficit de medici”. Da, există. Dar acest deficit este concentrat aproape exclusiv în medicina de familie și în anumite specialități grele sau neatractive, în special în zonele rurale și orașele mici. Aici se rupe discursul oficial. Pentru că nici rezidenții, nici studenții nu sunt distribuiți natural spre aceste domenii, iar statul nu are mecanisme reale de direcționare. Supraproducția nu este anulată de existența unui deficit punctual; dimpotrivă, este confirmată de incapacitatea sistemului de a corela formarea cu nevoia.
România produce masiv medici, dar produce acolo unde nu are posturi. Produce în centre universitare deja saturate, pe specialități deja congestionate, pentru spitale care nu scot posturi sau le scot rar, arbitrar și netransparent. În același timp, zone întregi rămân descoperite, iar medicina de familie se prăbușește prin îmbătrânire și lipsă de succesiune. Aceasta nu este o contradicție. Este simptomul unui sistem rupt.
În Republica UMF, mecanismul este perfect funcțional din punct de vedere universitar și profund disfuncțional din punct de vedere sanitar. Facultățile cresc cifrele de școlarizare, pentru că ele nu răspund de piața muncii. Rezidențiatul absoarbe temporar presiunea, funcționând ca un rezervor tampon de câțiva ani. Iar momentul adevărului este amânat până la finalul specializării, când medicul descoperă că nu există un loc pentru el. Atunci apare migrația, precaritatea, munca fragmentată, abandonul profesional sau reorientarea forțată.
A spune aceste lucruri nu înseamnă a disprețui profesia medicală și nici a contesta nevoia de medici. Înseamnă a spune că România formează mai mulți studenți la Medicină decât poate transforma, realist, în medici integrați în sistem. Supraproducția nu se vede în spitale, ci în competiția absurdă pentru posturi, în generații ținute în așteptare și în exodul constant.
Problema nu este că tinerii vor să devină medici. Problema este că statul și universitățile nu își asumă responsabilitatea pentru ce se întâmplă după diplomă. Iar până când această ruptură nu va fi recunoscută explicit, Republica UMF va continua să funcționeze ca o fabrică eficientă de diplome, conectată tot mai slab la realitatea sistemului sanitar.
Aceasta este miza reală a discuției. Nu „avem sau nu medici suficienți”, ci câți dintre cei pe care îi formăm vor avea, în mod real, un loc în sistemul pe care pretindem că îl deservim.
Vezi și: Ei aveau 235 de voturi. Eu aveam o petiție.
Bolojan spune că România produce prea mulți medici. Guvernul său a aprobat tot 5.600 de locuri la rezidențiat
Matematică de Bucovina: Ministrul educației a pus facultatea, rezidențiatul și emigrarea într-o ciulama de hribi
