Un om cade pe stradă în stop cardiac. Cineva sună la 112, dispeceratul localizează apelul, o ambulanță sau un echipaj SMURD primește misiunea, sistemul înregistrează ora plecării, timpul de răspuns, resursa trimisă, intervenția și spitalul în care pacientul este transportat. România știe foarte multe despre drumul acestei ambulanțe.
Apoi targa trece prin ușa spitalului și începe altă administrație.
Explicația stă într-o frază scurtă din OUG 1/2014, actul care a creat Departamentul pentru Situații de Urgență în Ministerul Afacerilor Interne. DSU coordonează integrat primul ajutor și asistența medicală de urgență prin ambulanță, SMURD, UPU și CPU „până la internarea în spital”.
Acolo este cusătura întregului sistem românesc de urgență.
Până la internare ai 112, dispecerat, ambulanță, SMURD, timp de răspuns, triaj, UPU și o structură puternică de coordonare operațională. După internare ai secția, ATI, cardiologia, neurologia, chirurgia, recuperarea, spitalul, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și alte baze de date. Pacientul este același, infarctul este același, stopul cardiac este același, dar statul care îl administrează s-a schimbat.
De aici vine o parte din paradoxul medicinei românești de urgență: România poate spune câte intervenții a avut SMURD, câți pacienți au fost transportați, cât a durat răspunsul și câte ambulanțe noi au intrat în sistem, dar este mult mai greu să găsești public ce s-a întâmplat cu pacientul.
A supraviețuit? A ieșit din spital? Era viu după 30 de zile? În ce stare neurologică?
Nu pentru că România n-ar produce date. Produce enorm.
STS are datele apelului și ale misiunii. Ambulanța și SMURD au fișa prespitalicească. UPU are triajul, investigațiile și decizia de internare. Spitalul are diagnosticul, procedurile, internarea și externarea. Alte sisteme înregistrează decesul. Fiecare instituție deține o bucată perfect recognoscibilă din același pacient.
Mai greu este să găsești pacientul întreg.
Statul știa asta.
Strategia Națională de Sănătate 2023–2030 consemna că aplicația folosită în prespital permitea UPU să preia fișa medicală completată de echipaj, dar că, până la sfârșitul anului 2022, această preluare încă nu fusese finalizată. Guvernul și-a fixat apoi două termene: până în trimestrul II 2025 trebuia implementat sistemul unitar de codificare a intervențiilor din UPU și CPU, pentru trasabilitatea pacientului, iar până la sfârșitul lui 2025 trebuia realizată integrarea digitală a serviciilor prespitalicești cu sistemele informatice ale spitalelor.
Suntem în septembrie 2026.
Nu am identificat public documentele care să arate închiderea celor două măsuri și nici lista UPU/CPU în care sistemul de trasabilitate promis funcționează. După expirarea termenelor, Ministerul Sănătății a lansat în ianuarie 2026 o nouă strategie de digitalizare și vorbea din nou despre eliminarea sistemelor informatice care nu „vorbesc” între ele și despre necesitatea ca datele să circule între spitale și medicina de urgență.
Cu alte cuvinte, podul dintre cele două lumi trebuia terminat în 2025, iar în 2026 statul explica încă de ce are nevoie de pod.
Între timp, lucrurile care se văd merg înainte.
România a cumpărat 1.200 de ambulanțe noi într-un proiect de peste un miliard de lei. Era nevoie de ele. O parte importantă a parcului trebuia înlocuită, iar o ambulanță modernă poate însemna diferența dintre viață și moarte. Numai că mașina este partea ușor de văzut a sistemului: are contract, preț, serie de șasiu, proces-verbal de recepție și fotografie la livrare.
Pacientul este mai greu de recepționat.
Pentru el trebuie să vorbească între ele două ministere, ambulanța, UPU, spitalul, bazele de date și registrele medicale. Trebuie ca aceeași persoană care apare într-o fișă când cade pe stradă să poată fi regăsită statistic atunci când este externată, moare sau revine la viața ei după 30 de zile.
Și România a demonstrat că știe să facă asta atunci când intră într-un proiect de cercetare.
Registrul Român al Stopului Cardiac apare în literatura medicală încă din 2010, iar România a participat la EuReCa ONE, TWO și THREE, proiectele europene care urmăresc tocmai stopul cardiac extrahospitalicesc după criterii standardizate. În EuReCa ONE, România a raportat însă date din trei regiuni, care acopereau aproximativ 5,34 milioane de oameni, adică 27% din populația țării. Cercetările românești au urmărit inclusiv revenirea circulației spontane, internarea și supraviețuirea.
Așadar știm cum se face.
Avem medici care știu metodologia, avem centre care au colectat date și avem participare europeană. Ceea ce nu am identificat public în 2026 este un registru permanent, cu acoperire națională, care să spună în fiecare an câți români au suferit un stop cardiac în afara spitalului, câți au fost resuscitați, câți au ajuns vii la spital, câți au fost externați și câți erau în viață după 30 de zile.
În medicina de urgență, faptul că unui pacient îi revine pulsul nu înseamnă automat că a supraviețuit. EuReCa THREE a arătat, la nivelul celor 28 de țări participante, cât de mare poate fi distanța dintre etapele succesive: dintre pacienții la care serviciile medicale au început sau continuat resuscitarea, 31,2% au obținut revenirea circulației spontane, 22,5% au supraviețuit evenimentul până la predarea în spital, iar supraviețuirea raportată ulterior a fost 7,5%. Acestea sunt cifre europene agregate, nu cifrele României, dar tocmai diferența dintre ele arată de ce „predat viu la UPU” și „salvat” nu sunt sinonime.
România își măsoară însă performanța sistemului de urgență în principal prin ceea ce sistemul controlează direct: solicitări, prezentări, internări, timpi de răspuns și timpi de așteptare. Sunt cifre necesare, dar descriu procesul. Nu spun singure dacă omul pentru care a plecat ambulanța s-a întors acasă.
Și aici revenim la cele câteva cuvinte din 2014:
„până la internarea în spital”.
Raed Arafat conduce de doisprezece ani structura care coordonează operațional o parte uriașă a acestui traseu, dar ar fi prea simplu să transformăm totul într-un articol despre Arafat. DSU nu conduce ATI-ul în care pacientul ajunge după resuscitare, cardiologia care îi deschide coronara, neurologia care îi tratează creierul sau secția care îl externează. Tocmai aceasta este arhitectura pe care statul român a ales-o: începutul urgenței este coordonat dintr-o parte, rezultatul medical se produce în alta.
Iar între ele trebuia construită legătura.
Termenele au fost în 2025.
În 2026 încă vorbim despre sisteme informatice care trebuie să învețe să comunice.
România și-a cumpărat ambulanțele. Și foarte bine că le-a cumpărat. Acum trebuie să poată face ceva mult mai puțin spectaculos decât fotografia unei autospeciale noi: să urmărească omul din interiorul ei până la capăt.
Pentru că după doisprezece ani de DSU, succesul medicinei de urgență nu mai poate fi măsurat numai prin câte mașini au plecat, câte misiuni s-au făcut și în câte minute s-a ajuns la adresă.
Ambulanța a ajuns.
Pacientul a fost resuscitat.
A intrat în UPU.
A fost internat.
A ajuns viu acasă?
După aproape două decenii de digitalizare a urgenței, aceasta ar trebui să fie cea mai simplă cifră din sistem, nu cea mai greu de găsit.
Vezi și: Arafat a plecat la Interne. Medicina de urgență a plecat după el; De la «sunt acoperite» la banii rezidenților.
