România știe câte ambulanțe cumpără, câte milioane plătește pentru ele și câte autospeciale sunt prezentate la recepție, știe câți medici are un spital, câte intervenții raportează un inspectorat pentru situații de urgență și câte echipaje apar în diferite statistici, dar dacă un contribuabil vrea să afle ceva mult mai simplu, și anume câte echipaje de terapie intensivă mobilă pot pleca astăzi la pacient cu medic la bord și cât timp au fost ele efectiv funcționale în ultimul an, începe o călătorie prin rapoarte de spitale, bilanțuri ale pompierilor, comunicate locale și documente publicate de instituții diferite.
Am început verificarea cu primele județe în ordine alfabetică, Alba, Arad, Argeș, Bacău și Bihor, tocmai pentru a nu alege județele despre care știam dinainte că au probleme, iar ceea ce se vede după primele căutări spune destul despre felul în care statul își măsoară propriul serviciu: într-un județ găsești numărul intervențiilor, în altul numărul ambulanțelor, în alt document personalul, iar uneori trebuie să ajungi la raportul anual al unui spital pentru a descoperi câte zile a existat în realitate echipajul complet.
Alba este cazul în care documentele permit să vedem foarte limpede diferența dintre existența unei ambulanțe și existența serviciului pentru care acea ambulanță a fost cumpărată. Echipajul de terapie intensivă mobilă a funcționat 249 de zile în 2017, 274 de zile în 2018, 245 de zile în 2022 și numai 138 de zile în 2023, ceea ce înseamnă că în acel ultim an au existat 227 de zile în care echipajul nu a funcționat, iar explicația consemnată de spital a fost lipsa personalului medical și necesitatea de a păstra medicii disponibili pentru activitatea Unității de Primiri Urgențe.
Imaginea devine și mai greu de ignorat dacă ne întoarcem în 2019, când județului Alba îi fuseseră livrate două ambulanțe noi de terapie intensivă mobilă, în condițiile în care exista un singur echipaj. Statul putea, așadar, să evidențieze două mașini noi, să le fotografieze, să le treacă în inventar și să raporteze investiția, dar niciuna dintre aceste operațiuni nu putea furniza medicul fără de care terapia intensivă mobilă rămâne o ambulanță foarte bine echipată care nu poate furniza serviciul pentru care a fost concepută.
La Bacău, aceeași ruptură a devenit vizibilă în 2026, când Raed Arafat a explicat public că ambulanța de terapie intensivă mobilă nu funcționa permanent din cauza lipsei medicilor din Unitatea de Primiri Urgențe, iar controlul efectuat ulterior a consemnat că, în ziua verificată, echipajul nu era operațional din lipsă de personal medical. Nu rezultă de aici că toate județele României se află în situația Alba sau Bacău și nici nu avem motive să pretindem asta; rezultă însă ceva suficient de grav: nu există la îndemâna publicului o raportare națională, actuală și comparabilă din care să putem vedea cât timp serviciul de terapie intensivă mobilă pe care îl finanțăm a fost efectiv disponibil în fiecare județ.
Aici începe adevăratul Babilon al urgenței românești, pentru că ambulanța poate fi administrată într-o parte a sistemului, medicul aparține spitalului, paramedicii țin de structurile pentru situații de urgență, finanțările și responsabilitățile circulă pe trasee diferite, iar fiecare instituție produce raportul propriei bucăți. Este perfect posibil ca fiecare să-și fi numărat corect mașinile, oamenii, intervențiile și cheltuielile, iar atunci când pacientul are nevoie de ele toate în același loc și în aceeași clipă să descoperim că întregul nu există.
Deasupra acestei construcții administrative stă de mai bine de doisprezece ani Departamentul pentru Situații de Urgență, creat tocmai pentru coordonarea integrată a sistemului, iar în centrul lui se află Raed Arafat, devenit între timp aproape inseparabil de imaginea medicinei de urgență din România. Îl vedem explicând accidente, incendii și intervenții, prezentând achiziții, participând la controale și răspunzând public atunci când sistemul intră în criză, până acolo încât România pare să fi înlocuit treptat încrederea într-un mecanism instituțional ușor de verificat cu încrederea într-un om care trebuie să apară mereu și să explice mecanismul.
Un fel de zeu al Babilonului, într-un turn în care fiecare instituție continuă să vorbească propria limbă.
Iar comparația cu alte state europene arată că nu numărul instituțiilor produce inevitabil această ceață. Franța are spitale, SAMU, SMUR și agenții regionale, dar raportarea sa națională contabilizează separat inclusiv orele de activitate ale medicilor, asistenților și ambulanțierilor dedicate SMUR, astfel încât atunci când același medic lucrează și în Urgențe, și pe SMUR, timpul lui trebuie repartizat după activitatea efectiv prestată. Din 2027, raportarea franceză va merge și mai departe, urmărind standardizat fiecare intervenție SMUR până în momentul în care echipajul devine din nou disponibil.
Olanda a construit sistemul după o logică și mai simplă, care ar merita lipită pe ușa fiecărei instituții românești care cumpără ambulanțe: disponibilitatea este una dintre bazele finanțării serviciului de ambulanță. Statul nu se mulțumește să numere vehiculele din inventar, ci calculează capacitatea care trebuie să fie disponibilă în funcție de regiune și interval, iar în raportarea publică pentru 2025 apar separat cele 1.071 de ambulanțe și aproximativ 3,66 milioane de ore de serviciu în disponibilitate imediată. Mașina și serviciul sunt două lucruri diferite, iar administrația le numără separat.
În Anglia, aceeași disciplină a datelor continuă dincolo de ambulanță, pentru că NHS publică lunar indicatori comparabili pentru serviciile de ambulanță, urmărește timpul de predare a pacientului către spital și publică, pentru stopul cardiac, inclusiv supraviețuirea la 30 de zile. Bavaria construiește, la rândul ei, un registru care leagă digital datele dispeceratului, intervenția prespitalicească și ceea ce se întâmplă ulterior cu pacientul în spital.
Nici francezii, nici olandezii, nici englezii și nici germanii nu au desființat instituțiile diferite și nu au pus întregul sistem de urgență într-un singur birou. Au început însă să oblige instituțiile diferite să vorbească aceeași limbă de date, iar aceasta este diferența care contează atunci când contribuabilul vrea să afle ce serviciu primește pentru banii lui.
În România, contribuabilul plătește ambulanța și aparatura din ea, plătește spitalul din care trebuie să vină medicul, plătește asistentul, paramedicii, pompierii, dispeceratele, ministerele și structura națională însărcinată cu coordonarea lor, dar același contribuabil nu poate deschide un singur tablou public în care să vadă câte echipaje de terapie intensivă mobilă trebuiau să funcționeze în fiecare județ, cât timp au fost complete, câte ore sau zile au rămas neacoperite și din ce cauză.
Nu cerem poziția GPS a ambulanțelor și nici numele medicilor aflați în tură, pentru că nu acestea sunt informațiile de care publicul are nevoie. Cerem patru indicatori elementari despre un serviciu plătit din bani publici: cât trebuia să funcționeze, cât a funcționat, cât timp n-a funcționat și de ce.
Dacă un echipaj a funcționat 365 de zile, vrem să vedem 365. Dacă a funcționat 138, vrem să vedem 138. Dacă medicul a trebuit retras pentru că Unitatea de Primiri Urgențe nu avea suficient personal, vrem să vedem și asta, nu să descoperim peste câțiva ani explicația într-un PDF îngropat pe site-ul unui spital.
Pe banii noștri, statul nu are dreptul să ne arate numai ce a cumpărat și să ne lase pe noi să ghicim ce a funcționat.
România și-a construit un Babilon în care fiecare instituție își numără bucata, iar deasupra lui a construit imaginea unui coordonator care pare chemat să explice orice fisură. Numai că pacientului nu-i folosește că ambulanța există într-un inventar, medicul într-o schemă de personal și paramedicii într-o altă instituție, pentru că atunci când sună la 112 are nevoie ca toate aceste lucruri să existe împreună, în aceeași clipă.
Este vechea poveste a nou-născutului cu mai multe moașe care rămâne cu buricul netăiat, numai că aici noi plătim moașele, plătim foarfeca, plătim întregul turn al Babilonului și, după toate acestea, trebuie să mai căutăm singuri prin hârtii ca să aflăm dacă ambulanța poate pleca.
Vezi și: Pacientul tăiat în două. România știe când ajunge ambulanța. După ușa spitalului începe alt stat; Arafat a plecat la Interne. Medicina de urgență a plecat după el.
