De aproape nouă luni scriu despre Chirurgia stomatologică și maxilo-facială și, după atâtea episoade, cred că am fost chiar exagerat de finuț cu o construcție care seamănă tot mai mult cu o struțo-cămilă academică: cinci ani de rezidențiat, bani publici serioși, traseu profesional neclar, competențe disputate prin tribunale și o integrare europeană inexistentă.
Am scris despre specialitatea creată în 2019, despre faptul că există în paralel cu Chirurgia orală și maxilo-facială, despre traseul prin care absolvenți de Medicină Dentară ajung să facă simultan Facultatea de Medicină, despre echivalări, despre oameni care reușesc performanța administrativă de a fi în același timp rezidenți, studenți și cadre didactice, iar apoi despre specialiști care ajung să ceară în instanță clarificarea competențelor pentru care statul i-a pregătit ani întregi.
Adică statul inventează specialitatea, plătește rezidențiatul cinci ani, produce specialiști și, la capăt, oamenii ajung prin tribunale ca să afle ce au voie să facă efectiv cu specialitatea pe care tot statul le-a dat-o.
Numai în Republica UMF poți construi întâi diploma și abia după aceea să începi să cauți cu lupa competența.
Peste această confuzie de fond se așază acum și ceea ce se întâmplă în pregătirea de zi cu zi.
Am scris despre rezidenți care urmează simultan Facultatea de Medicină, despre activitate în privat în timpul programului, despre pontaje care par să capete elasticitate în funcție de persoană, despre acces preferențial la operații, despre rezidenți de Chirurgie generală care stau la ușa sălii de operație fiind mai open mind rezidentele de la Dentară sau mai open în general, despre rezidenți de Chirurgie stomatologică și maxilo-facială folosiți în Urgențe atunci când spitalul are nevoie de forță de muncă și despre coordonatori care par să știe foarte bine unde este rezidentul când trebuie pus la treabă, dar devin mult mai puțin curioși când același rezident trebuie să fie la program și se află la cursurile altei facultăți.
Am scris inclusiv despre o situație concretă de la Spitalul „Sf. Spiridon”, unde o rezidentă care nu mai avea modul de Chirurgie generală participa la operații elective de tiroidă, în timp ce rezidenții de Chirurgie generală rămâneau pe dinafară. După ce situația a devenit publică, managerul Dan Timofte a intervenit, accesul respectiv a încetat, iar eu am revenit și am spus public că omul a făcut ceea ce trebuia să facă.
Deci se poate. Când cineva vrea să vadă, vede.
Numai că în aceeași lume universitară există și performanțe care ar merita studiate de fizicieni: același om poate fi rezident într-un program plătit din bani publici și student la Facultatea de Medicină, unde are cursuri și stagii care presupun la rândul lor prezență, iar uneori mai găsește timp și pentru activitate universitară sau privată.
Ziua are însă tot 24 de ore, inclusiv la UMF Iași.
Iar când două programe cer același om în două locuri diferite la aceeași oră, nu mai avem nevoie de doctorate în administrație sanitară pentru a înțelege ce trebuie verificat.
Unde era omul?
Atât.
Pentru că statul nu plătește un rezident pentru frumusețea numelui trecut într-un tabel sau pentru makeupul care luminează salonul de spital. Îl plătește pentru un program de pregătire efectiv, iar dacă acel program există doar pe hârtie, în timp ce omul este la altă facultate, în privat sau oriunde altundeva, atunci nu mai discutăm despre o excentricitate academică, ci despre bani publici și despre validarea unei pregătiri care trebuie să fie reală.
Așadar, dacă la ora 10 rezidentul este la stagiul Facultății de Medicină, vreau să știu ce scrie la ora 10 în evidențele rezidențiatului. Dacă figurează prezent în spital, cine a certificat că era acolo? Dacă figurează absent, cum recuperează pregătirea? Dacă în același timp lucrează în privat, cu atât mai interesant. Iar dacă treaba pe care trebuia să o facă rămâne în cârca celorlalți rezidenți, poate ne explică cineva de ce colegii lui trebuie să muncească suplimentar pentru ca el să-și construiască liniștit încă o diplomă, o carieră mai grozavă.
Să termini Medicina după Medicina Dentară este perfect legitim. Poți să mai faci încă trei facultăți dacă ai timp, bani și chef. Poți să te apuci și de olărit. Dar fă-le pe timpul tău.
Salariul de rezident îl plătim noi.
Și aici ajungem la coordonatori.
Pentru ce luați bani ca să coordonați rezidenți?
Pentru că un coordonator nu este ornamentul academic așezat deasupra unei liste de nume și nici omul care apare atunci când trebuie semnată o hârtie. Dacă ai acceptat să coordonezi pregătirea unor medici, trebuie să știi ce stagiu fac, unde îl fac, dacă vin, ce învață și ce activitate le validezi. Nu poți să ai autoritate deplină asupra rezidentului când trebuie trimis undeva, evaluat, examinat sau pus la muncă, iar când apare întrebarea simplă „unde era în timpul programului?” să înceapă ceața.
Mai ales că am scris deja despre reversul acestei minuni administrative: rezidenți care susțin că au fost prezenți, au muncit și totuși au fost trecuți absenți, în timp ce pentru alții prezența pare să fie o noțiune mult mai generoasă, suficient de încăpătoare încât să cuprindă și spitalul, și Facultatea de Medicină, și uneori cabinetul privat.
Dacă asemenea situații se confirmă în documente, atunci pontajul nu mai este evidența timpului de muncă. Devine instrument de putere: pentru unul absența există chiar când este prezent, pentru altul prezența supraviețuiește chiar când omul este în altă parte.
Iar peste toate acestea plutește absurditatea inițială: producem pe bani publici o specialitate hibridă, o punem lângă alta deja existentă, îi lăsăm traseul profesional în ceață, îi trimitem absolvenții să se judece pentru competențe și, în același timp, tolerăm un sistem de pregătire în care uneori nici prezența rezidentului nu mai pare să fie o condiție fermă.
Aici am ajuns.
Nu mai vorbim despre câteva excepții și nici despre niște tineri care vor să facă multe facultăți. Vorbim despre un mecanism care reușește performanța de a fi confuz de la intrare până la ieșire: confuz în statut, confuz în competențe, confuz în traseu, iar uneori confuz chiar și în privința locului în care se află omul pe care statul îl plătește să se pregătească.
Am fost suficient de finuț.
De acum înainte mă interesează lucrurile care nu pot fi acoperite cu discursuri universitare: numele, stagiul, orarul, pontajul, locul în care se afla efectiv rezidentul și semnătura celui care a certificat pregătirea.
Pentru că înainte să discutăm despre diplome, echivalări și mari cariere universitare, există o condiție ceva mai modestă pentru a termina un rezidențiat:
să-l faci.
Iar înainte să mai producem încă o generație de specialiști care ajung să întrebe tribunalul ce competențe au, poate ar fi cazul să știm măcar dacă pregătirea pentru care au fost plătiți cinci ani s-a făcut în realitate.
Republica UMF a demonstrat că poate echivala multe.
Dar există două lucruri pe care nici măcar ea nu ar trebui să le poată echivala:
o specialitate neclară cu una bine construită și prezența într-un spital cu prezența, la aceeași oră, în altă parte.
Ciprian Maxim 