Am primit un e-mail de la un medic care descrie felul în care se face rezidențiatul în Clinica de Endocrinologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, iar dacă jumătate din ceea ce povestește omul acesta surprinde fidel viața de zi cu zi din clinică, avem în față una dintre acele splendide construcții ale medicinei universitare românești în care pe hârtie există aparatură, profesori, curriculum, cercetare, competențe și excelență, iar la capătul celor cinci ani de pregătire poți descoperi un endocrinolog care a văzut ecograful, numai că nu prea a avut voie să-l atingă.
Autorul dorește să-i protejez anonimatul, ceea ce nu mă miră deloc într-un sistem în care coordonatorul nu este doar omul care ar trebui să te învețe meserie, ci poate deveni omul de care depind evaluările, stagiile, recomandările, accesul la manopere și o bună parte din viitorul tău profesional. Nu voi transforma anonimatul într-un defect al mărturiei și nici nu voi juca rolul procurorului care îl cheamă pe om cu biblioraftul de probe sub braț înainte de a-i permite să vorbească. Eu relatez ceea ce mi-a scris, precizez limpede ce îi aparține și pun această mărturie lângă lucrurile pe care instituțiile le declară oficial despre ele însele.
Iar unul dintre cele mai spectaculoase contraste apare chiar la ecografie. Clinica de Endocrinologie declară public că dispune de ecografe și efectuează ecografii și puncții aspirative tiroidiene, în timp ce programul oficial de pregătire în Endocrinologie prevede examinări ecografice și interpretarea lor sub supraveghere. Cu toate acestea, medicul care mi-a scris susține că accesul rezidenților la ecografie este sever limitat, că un ecograf performant ar fi ținut sub cheie și că a cunoscut colegi ajunși în ani terminali care nu puseseră niciodată mâna pe sonda ecografului.
Aici nu mai este nevoie de niciun artificiu literar, pentru că situația descrisă este suficient de absurdă: statul român poate certifica la sfârșitul rezidențiatului că a pregătit un medic specialist, curriculumul poate enumera frumos competențele practice pe care acesta trebuia să le dobândească, clinica poate prezenta aparatura de care dispune, iar omul care a petrecut ani întregi acolo poate ajunge la final fără să fi făcut tocmai lucrurile pentru care a fost trimis să se pregătească. Diploma merge înainte, medicul va recupera probabil cândva, undeva, pe pielea și timpul lui.
Povestea devine și mai interesantă când ajunge la osteodensitometrie, investigația prin care se măsoară densitatea osoasă și care este esențială în diagnosticul și monitorizarea osteoporozei. Autorul susține că aparatul spitalului nu funcționează, iar pacienții internați ar fi trimiși să facă investigația contra cost în privat, indicând totodată existența unei legături între centrul privat respectiv și conducerea secției. Aceasta este relatarea lui și așa trebuie citită, fără să mă transform eu în organ de urmărire penală și fără să pretind că pronunț vreo sentință, dar simplul tablou descris merită să fie cunoscut: pacientul este internat într-un mare spital clinic universitar, investigația îi este necesară, aparatul public despre care sursa spune că nu funcționează nu îi rezolvă nevoia, iar omul ajunge să scoată bani din buzunar și să plece la privat.
Secția este condusă de prof. dr. Carmen Emanuela Georgescu, care conduce și disciplina universitară de Endocrinologie și coordonează pregătirea rezidenților în această specialitate la Cluj, ceea ce concentrează într-un singur punct o putere profesională considerabilă asupra oamenilor aflați în formare. Tocmai într-o asemenea structură devine important să auzim și vocea celui de jos, pentru că organigrama ne spune cine conduce, CV-urile ne spun cine publică, universitatea ne spune cine predă, însă numai rezidentul ne poate spune cum arată efectiv ziua în care ar trebui să învețe ceea ce, peste câțiva ani, va fi certificat că știe.
Iar ziua descrisă în e-mail nu seamănă prea mult cu broșura unei clinici universitare de prestigiu. Autorul spune că după ora 15 rezidenții pot rămâne singuri cu pacienții, fără medic specialist sau primar prezent fizic în clinică, în cadrul unei organizări pe care o numește „supraveghere”, deși vorbim despre o secție cu 35 de paturi de spitalizare continuă, nu despre un cabinet care trage obloanele după ultimul pacient programat. Legislația stabilește condițiile în care rezidentul participă la gardă, limitele competențelor sale și supravegherea pe care trebuie să o primească, fiindcă trecerea ceasului de ora 15 nu produce acea transformare miraculoasă prin care rezidentul devine brusc specialist doar pentru că specialiștii și-au terminat programul obișnuit.
Imaginea devine și mai grotescă atunci când intră în scenă geografia Spitalului Județean Cluj, un spital pavilionar uriaș, răspândit în zeci de clădiri, unele aflate la distanțe considerabile unele de altele. Medicul care mi-a scris povestește că pacienții ajung să se deplaseze între aceste clădiri pe jos, cu taxiul sau cu mașina personală pentru investigațiile de care au nevoie și susține că au existat inclusiv situații în care bolnavii s-au decompensat în timpul drumului, ceea ce produce una dintre cele mai fidele imagini ale contrastului dintre medicina universitară prezentată la congres și medicina universitară trăită de pacient: sus vorbim despre centre de expertiză, cercetare, granturi, digitalizare și performanță, iar jos un bolnav internat își caută taxi ca să continue investigațiile în același spital.
În aceeași clinică în care există profesori universitari, cercetare și aparatură performantă, autorul e-mailului susține că lipsește inclusiv un injectomat, un aparat absolut banal pentru administrarea controlată a unor medicamente intravenoase. Poate că tocmai asemenea detalii mărunte spun uneori mai multe despre un spital decât toate prezentările instituționale, pentru că excelența este foarte ușor de scris pe site și mult mai greu de practicat atunci când ai în față un bolnav real, la o oră la care nu mai este nimeni disponibil să țină discursul festiv.
Există însă o categorie de activități pentru care rezidentul pare, din relatarea primită, să devină subit foarte valoros. Același tânăr medic despre care ni se spune implicit că nu este încă suficient de pregătit pentru a primi acces real la anumite manopere ar fi suficient de pregătit atunci când trebuie introduse date în studii, traduse materiale, pregătite grile sau muncit la articolele și proiectele academice ale celor aflați deasupra lui, iar aici medicina universitară românească reușește uneori o scamatorie pe care niciun curriculum nu o explică: pentru propria pregătire practică ești prea mic, pentru munca necesară carierei academice a altuia ești numai bun.
Nu este nimic nefiresc în faptul că un rezident participă la cercetare, dimpotrivă, într-o clinică universitară ar trebui să fie încurajat să cerceteze, să publice, să învețe metodologie și să participe intelectual la proiecte serioase. Numai că există o diferență enormă între a forma un tânăr medic în cercetare și a transforma dependența lui profesională într-o rezervă de muncă ieftină, iar mărturia pe care am primit-o descrie tocmai sentimentul că această graniță ar fi fost trecută.
Autorul folosește pentru atmosfera din clinică un cuvânt foarte greu, „teroare”, pe care nu am niciun motiv să i-l cosmetizez și nici să mi-l însușesc. Este cuvântul omului care trăiește acolo, iar faptul că a simțit nevoia să-mi scrie sub protecția anonimatului spune ceva ce niciun clasament universitar nu poate măsura, fiindcă într-un loc dedicat formării medicilor ar trebui să fie perfect normal ca un rezident să spună că nu a învățat suficient, că vrea să facă mai multe ecografii, că nu înțelege de ce nu are acces la o manoperă sau că nu consideră normal să rămână singur cu bolnavii, fără ca primul lui calcul să fie cât îl va costa profesional faptul că a deschis gura.
Aici se află partea cea mai urâtă a poveștii, mult dincolo de ecograful despre care autorul spune că stă sub cheie, de osteodensitometrul despre care spune că nu funcționează, de injectomatul despre care spune că lipsește ori de pacientul care ar ajunge să traverseze orașul pentru o investigație. Medicina universitară românească a construit în prea multe locuri o cultură în care rezidentul învață foarte devreme că există două programe de pregătire: unul publicat în acte, cu obiective, competențe și bareme, și unul nescris, în care trebuie să afle repede cine decide, cui îi datorează liniștea, când este prudent să tacă și cât de mult poate cere să fie învățat înainte ca insistența lui să înceapă să deranjeze.
Nu susțin că fiecare întâmplare descrisă în e-mail reprezintă adevărul absolut despre Clinica de Endocrinologie din Cluj și nici nu am nevoie să fac asta pentru a publica mărturia unui medic despre locul în care se formează. Spun cine vorbește, protejându-i identitatea, spun ce relatează și așez relatarea lângă ceea ce instituțiile declară oficial: există o clinică universitară, există aparatură, există servicii de ecografie și puncție, există un curriculum care cere pregătire practică, există reguli privind supravegherea rezidentului și există 35 de paturi în care se află oameni reali, nu personaje dintr-un raport de activitate.
Iar între toate aceste lucruri frumos așezate pe hârtie și experiența descrisă de medicul care mi-a scris se plămădește o prăpastie pe care n-o putem astupa cerându-i tocmai rezidentului să vină cu mapa de probe, trei martori și expertiza tehnică a ecografului înainte să aibă voie să povestească.
Uneori este suficient să-i dai omului microfonul.
Și să nu-i mai iei sonda din mână.
Ciprian Maxim 