Când am început să scriu despre medicii care ajung la 15 gărzi pe lună, am privit problema exact cum este prezentată de obicei: medici exploatați, spitale fără personal, oameni obligați să muncească până la epuizare și pacienți tratați de cineva care n-a mai dormit normal de luni de zile.
Am fost naiv.
După primele texte au început să vină mesajele. Multe. Și am descoperit o altă realitate.
Există medici care vânează gărzile. Le adună din mai multe spitale și ajung să facă gărzi inclusiv în zile consecutive, deși există reguli privind timpul de muncă și repausul obligatoriu. Nu pentru că îi obligă cineva. Pentru bani.
Secretul este că nu toate gărzile seamănă între ele.
În anumite spitale mici, chirurgia adevărată este eveniment. Se operează atât de rar încât ai putea trece intervențiile în calendar lângă sărbătorile cu cruce roșie. Medicul vine la gardă, mănâncă, doarme, își încasează banii, iar dacă apare un caz care chiar trebuie operat, pacientul este urcat în ambulanță și trimis la spitalul mare.
Acolo îl operează alții.
Dar garda a fost plătită aici.
Și atunci cele 10, 12 sau 15 gărzi pe lună încep să arate diferit. Nu mai avem neapărat imaginea medicului care salvează vieți noapte după noapte până cade din picioare. Avem și medici care au descoperit că există spitale în care poți transforma garda într-o formă foarte bine plătită de cazare peste noapte.
Iar contribuabilul achită nota.
Partea cu adevărat interesantă începe când întrebi de ce statul plătește asemenea linii de gardă 365 de zile pe an.
Dacă ai chirurgie, dar pacientul chirurgical serios pleacă în altă parte, ce plătim?
Dacă ai gardă de chirurgie, dar chirurgul transferă cazurile care necesită efectiv chirurgie, ce capacitate medicală finanțează spitalul?
Dacă activitatea operatorie este infimă, de ce menții aceeași structură, aceleași linii de gardă și aceleași cheltuieli ca și cum acolo s-ar desfășura o activitate chirurgicală reală?
Pentru orgoliul localității? Pentru schema de personal? Pentru gărzile medicilor? Pentru posturile de conducere? Pentru contractele spitalului?
Și încep să cred că am greșit când îl criticam pe Traian Băsescu pentru închiderea unor spitale. Nu toate spitalele trebuie închise și nu orice unitate mică este inutilă. Dar ideea că fiecare clădire pe care scrie „spital” trebuie păstrată ca atare cu orice preț este absurdă.
Un spital nu există pentru a avea un manager, un comitet director, niște șefi de secție și câteva zeci de linii de gardă.
Există pentru pacient.
Dacă rolul real al unei unități este să evalueze, să stabilizeze și să transfere cazurile grave, atunci poate că exact asta trebuie să devină oficial. Fără ficțiunea că avem peste tot chirurgie, anestezie-terapie intensivă și capacitate de rezolvare a urgențelor doar pentru că aceste cuvinte apar în organigramă.
Poate că o parte dintre banii îngropați în asemenea structuri ar produce mai multă sănătate dacă ar cumpăra ambulanțe, elicoptere, echipaje și transport rapid către spitalele în care pacienții chiar sunt operați.
Numai că atunci se strică afacerea.
Dispar niște funcții. Dispar niște gărzi. Dispar niște venituri. Se supără niște medici. Se supără niște manageri. Se supără primarul, președintele de consiliu județean și mica lume care gravitează în jurul spitalului.
Iar dacă începi să întrebi cine face gărzile, câte face, în câte spitale, în ce succesiune, cât încasează, câte operații efectuează și câți pacienți transferă, apar și amenințările.
Ai impresia că ai deranjat clanurile din Cecenia, nu că ai cerut explicații despre niște bani publici.
Cel mai simplu ar fi ca Ministerul Sănătății și casele de asigurări să publice pentru fiecare spital câteva cifre elementare: numărul gărzilor plătite, costul lor, numărul intervențiilor chirurgicale de urgență, numărul pacienților transferați și destinația transferurilor.
Atât.
După aceea putem discuta despre „nevoia comunității”, „importanța strategică a spitalului” și toate discursurile cu care se justifică orice.
Până atunci, avem un sistem în care un pacient poate fi prea complicat pentru a fi operat într-un spital, dar nu suficient de complicat încât spitalul să renunțe la banii pentru chirurgul de gardă.
Iar presa locală?
În multe locuri știe foarte bine ce se întâmplă.
Doar că e mai sănătos să nu scrie.
Ciprian Maxim 