De câți medici stomatologi are nevoie România?
Este o întrebare simplă, care ar trebui să aibă un răspuns pe măsură. Surprinzător, statul român nu pare să aibă unul.
În ultimele săptămâni, mai mulți medici stomatologi au inițiat un memoriu prin care solicită reducerea cu 40–60% a cifrei de școlarizare și înghețarea autorizării de noi programe universitare. Argumentele lor sunt impresionante ca volum de date și ridică o problemă reală: România formează foarte mulți medici stomatologi, în timp ce accesul populației la servicii rămâne printre cele mai slabe din Uniunea Europeană.
Inițiatorii cer Ministerului Sănătății să elaboreze, în sfârșit, o metodologie oficială de estimare a necesarului de medici stomatologi. În același timp, afirmă că reducerea trebuie să fie de ordinul a 40–60%.
Cele două afirmații nu se exclud, dar nici nu sunt același lucru.
O medie europeană nu este, prin ea însăși, necesarul României. Un număr mare de stomatologi nu demonstrează automat că există prea mulți, după cum un număr mic nu dovedește automat că există prea puțini. Necesarul depinde de structura populației, de prevalența bolilor orale, de distribuția geografică, de timpul efectiv lucrat, de finanțarea publică, de consumul de servicii și de productivitatea cabinetelor. Toate acestea trebuie măsurate, nu presupuse.
Dar faptul că metodologia nu există este tocmai cea mai gravă concluzie a întregului demers.
Problema nu este doar că România ar putea avea prea mulți stomatologi, ci că statul nu poate demonstra nici dacă are prea mulți, nici dacă are prea puțini.
În mai multe state europene, această chestiune este abordată prin mecanisme instituționale de planificare și reglare care, în prezent, lipsesc în România.
Belgia are o Comisie permanentă de planificare a forței de muncă medicale, care construiește modele matematice pe termen lung, urmărește intrările și ieșirile din profesie, analizează consumul de servicii și stabilește cote de admitere pe baza unor proiecții actualizate periodic.
Franța merge pe un alt drum. Nu interzice absolvenților să profeseze, dar reglementează accesul la convenția cu sistemul public de asigurări. În zonele considerate suprasaturate funcționează, în esență, regula „unul pleacă, unul intră”, iar în zonele deficitare sunt acordate stimulente pentru instalare.
Țările de Jos și Italia limitează încă de la început numărul locurilor la facultate prin sisteme de tip numerus fixus, evitând să formeze mii de absolvenți pentru o piață care nu îi poate absorbi.
Modelele diferă, dar au un element comun: numărul profesioniștilor nu este lăsat să rezulte exclusiv din capacitatea și interesele universităților.
În România, din informațiile publice disponibile, cifra de școlarizare pare să rezulte în principal din capacitățile propuse de universități, fără ca Ministerul Sănătății să fi prezentat o estimare publică a necesarului de medici stomatologi pe termen mediu și lung.
Aici cred că inițiatorii memoriului au identificat corect problema.
Nu procentul de reducere este esențial, ci faptul că statul nu are un mecanism de planificare.
Din acest motiv, soluția nu poate fi doar tăierea unui număr de locuri.
O reformă serioasă ar trebui să cuprindă cel puțin șase măsuri.
Prima: înființarea unei Comisii naționale permanente de planificare a resursei umane în sănătate, după modelul belgian, care să reunească Ministerul Sănătății, Ministerul Educației, CNAS, ARACIS, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, INS, economiști ai sănătății și reprezentanți ai pacienților.
A doua: înghețarea imediată a autorizării de noi programe și a extinderii capacității existente până la finalizarea acestei analize. Nu poți continua să mărești oferta în timp ce admiți că nu știi dacă ea răspunde unei nevoi reale.
A treia: stabilirea unei metodologii transparente pentru estimarea necesarului, bazată pe epidemiologie, demografie, consum de servicii, echivalent normă întreagă și distribuție teritorială, nu doar pe raportul dintre numărul de stomatologi și populație.
A patra: reevaluarea periodică a cifrei de școlarizare, la fiecare doi sau trei ani, în funcție de evoluția indicatorilor, nu prin decizii punctuale motivate politic.
A cincea: o reformă reală a finanțării stomatologiei prin CNAS și introducerea unor mecanisme care să încurajeze instalarea în zonele deficitare, inclusiv prin limitarea convenționării în zonele suprasaturate și stimulente pentru zonele deficitare, după modelul francez. Nu este suficient să reduci oferta dacă pacientul continuă să nu își permită tratamentul.
A șasea: evaluarea diferențiată a facultăților. Capacitatea de școlarizare nu ar trebui să fie identică pentru toate programele. Ea trebuie să reflecte infrastructura clinică, numărul de pacienți disponibili pentru formare, rezultatele absolvenților și calitatea pregătirii practice.
Aceasta este, în fond, diferența dintre o politică publică și o reacție administrativă.
O politică publică stabilește mai întâi regulile după care ia deciziile.
Abia apoi stabilește cifrele.
Până când statul nu va putea spune, pe baza unei metodologii publice, câți stomatologi sunt necesari, unde sunt necesari și ce capacitate clinică reală are fiecare facultate, orice cifră de școlarizare va rămâne rezultatul unui raport de forțe instituționale, nu al unei politici publice de sănătate.
Într-un domeniu în care statul investește bani publici, iar consecințele deciziilor de astăzi se văd peste zece sau douăzeci de ani, această necunoaștere nu este o doar o simplă lacună administrativă, ci însăși problema pe care reforma trebuie să o rezolve.
Ciprian Maxim 