În primul an de rezidențiat, medicii dentiști care aleg Chirurgie stomatologică și maxilo-facială sunt trimiși 12 luni pe Chirurgie generală. Pe hârtie, e un stagiu de pregătire. În realitate, în multe spitale, e o formă de abandon organizat: sunt lăsați singuri prin Unitatea de Primiri Urgențe, pe gărzi, să țină linia în locul medicilor care lipsesc.
Regulamentul e clar și nu lasă loc de interpretare. Rezidentul, indiferent de specialitate, trebuie să dubleze medicul titular de gardă. Activitatea se desfășoară pe răspunderea și sub supravegherea acestuia. Nimeni nu are voie să-l lase să decidă singur. Nici din anul I, nici din anul II. Independența reală începe mult mai târziu și doar în specialitatea de confirmare.
În practică, se întâmplă exact invers. Rezidentul de an I, venit din medicină dentară, stă singur. El decide dacă merită să-l deranjeze pe medicul de gardă. El decide dacă pacientul „e bine” și poate pleca acasă. El pune diagnosticul provizoriu, începe tratamentul, își asumă riscul. Medicul titular apare doar când ceva explodează. Până atunci, e „experiență”.
Absolvenții de dentară nu au făcut aceleași stagii grele de chirurgie, urgențe și patologie generală pe care le-au făcut colegii de la medicină. Cele 12 luni de chirurgie generală există tocmai ca să reducă acest decalaj, nu ca să-l ignore. A pretinde că „trunchiul comun” din facultate egalează experiența e o minciună confortabilă pentru cei care organizează gărzile și pentru cei care le acoperă pe spinarea altora.
Consecințele sunt previzibile și grave. Pacientul ajunge în fața unui medic care încă nu are bagajul clinic necesar. Rezidentul e expus epuizării, greșelii și răspunderii legale. Spitalul își transferă problema pe cel mai vulnerabil din sistem. Iar când se întâmplă o tragedie, toți se fac că au uitat că trebuia să existe un titular care să decidă, nu un rezident care încă nu are voie să decidă singur.
Asta nu e formare. E transfer de responsabilitate. Deficitul de personal nu justifică încălcarea legii. Dacă liniile de gardă nu pot fi acoperite legal, soluția nu e să arunci pe cei care încă învață să țină frontul. E să rezolvi problema de fond, nu să o maschezi cu slogane despre „experiență” și „dăruire”.
Până când coordonatorii, șefii de clinică și managerii nu vor trata aceste gărzi ca pe o formă reală de îndrumare, nu ca pe o metodă de a umple graficul, vom continua să formăm medici în condiții care îi expun pe ei și pe pacienți. Și vom pretinde, în continuare, că asta se numește rezidențiat.
Nu e. E abandon.
Ciprian Maxim 