Cazul de astăzi de la Spitalul Universitar de Urgență București, în care un medic rezident de 28 de ani a murit după ce s-a aruncat de la etaj în timpul stagiului de pregătire, se înscrie, din păcate, într-o realitate dureroasă pe care am descris-o încă din 7 iunie, imediat după moartea rezidentului de la Floreasca, și arată cum presiunea acumulată în sistemul de formare medicală din România continuă să producă tragedii.
La Floreasca, Alexandru Neacșu, rezident în anul al cincilea la medicină de urgență, în vârstă de 32 de ani, a fost găsit decedat într-o toaletă a spitalului în timpul unei gărzi, după ce colegii au încercat zadarnic să-l resusciteze; avea soție și doi copii foarte mici, urma să susțină examenul de specialist și să se alăture echipei Spitalului Județean din Giurgiu, unde era deja apreciat ca un medic dedicat și bine pregătit, iar primele date medico-legale au indicat administrarea de fentanil, un opioid extrem de puternic, în contextul în care unele relatări menționau că făcuse unsprezece gărzi în trei luni, posibil pentru a face față oboselii cronice.
Astăzi, un alt rezident, de 28 de ani, a murit în urma unui act suicidar confirmat de conducerea Spitalului Universitar, care a transmis condoleanțe familiei și colegilor și a precizat că circumstanțele sunt în atenția autorităților competente, fără a oferi alte detalii din respect pentru familia îndoliată, în timp ce ISU și Poliția au confirmat că s-a precipitat de la un etaj superior, iar cazul a fost preluat de Parchet.
Deși mecanismele celor două decese sunt diferite, ambele au loc în același mediu tensionat al rezidențiatului românesc, unde, potrivit sondajului realizat în primăvara acestui an de platforma AbuzInSanatate.ro pe 574 de medici în formare, aproape 72 la sută au raportat că s-au confruntat cu abuzuri din partea coordonatorilor, peste jumătate au trăit umilințe publice, jigniri sau intimidări frecvente sau zilnice, 64 la sută au mers la spital temându-se de interacțiunea cu îndrumătorii, iar mai bine de jumătate au recunoscut că sănătatea mintală, somnul sau performanța le-au fost afectate în măsură semnificativă sau foarte mare, în timp ce aproape 80 la sută au fost martori la abuzuri asupra altor rezidenți.
La aceste date se adaugă gărzile lungi și adesea neremunerate, deficitul cronic de personal, teama permanentă de a greși și incertitudinea profesională de după examenul de specialist, într-un sistem care formează anual mii de rezidenți, dar oferă foarte puține posturi stabile, adesea deja rezervate prin relații locale, ceea ce duce la ceea ce numeam „Republica UMF”: medici tineri care, după ani de efort, ajung să lucreze în construcții, să conducă Uber noaptea sau să emigreze, un studiu recent arătând că aproximativ 70 la sută dintre rezidenți iau în calcul plecarea din țară din lipsa unor perspective clare.
Refuzul tinerilor de a ocupa posturi în spitalele din provincie nu ține de lipsă de vocație sau de comoditate, ci de faptul că, după un deceniu de umilințe și epuizare, puțini mai acceptă un mediu în care concursurile par formale, locuințele de serviciu sunt inexistente sau iluzorii, protecția profesională lipsește, iar cariera depinde de bunăvoința unui manager sau a unui primar, competența cântărind adesea mai puțin decât conexiunile.
Aceste tragedii nu sunt cazuri izolate, ci expresia extremă a unui sistem care combină abuzul ierarhic, oboseala cronică și absența unor perspective predictibile; fără gărzi reglementate serios, fără mecanisme reale de sesizare a abuzurilor care să nu ducă la represalii, fără transparență totală la angajări și fără condiții atractive reale pentru provincie, lista medicilor pierduți va continua, iar pacienții vor plăti prețul.
Ciprian Maxim 