Am pornit de la conducerea unui spital din Suceava și am ajuns, urmărind pur și simplu oamenii, funcțiile și documentele, la unul dintre politicienii care traversează de peste douăzeci de ani zonele cele mai sensibile ale puterii de la București. Nu pentru că am descoperit o comandă secretă prin care Eugen Bejinariu ar fi instalat-o pe Larisa Blănari la Spitalul Județean și nici pentru că SRI ar avea vreo legătură demonstrată cu această numire, ci pentru că, atunci când desfaci mecanismul unei cariere politice locale, începi să vezi ceva mai important decât persoanele: felul în care România își produce conducătorii, îi mută între partid și instituții și îi păstrează în circuit suficient de mult încât relația să ajungă, uneori, un criteriu de selecție mai puternic decât performanța.
Larisa Blănari spune că este membră PSD din 2016, însă traseul ei politic devine vizibil public în 2020, când apare pe lista PSD Suceava pentru Camera Deputaților. Primul era Eugen Bejinariu, al patrulea Gheorghe Șoldan, al cincilea Larisa Blănari, iar Bejinariu nu era doar candidatul din fruntea listei, ci coordonatorul campaniei parlamentare a organizației. Blănari nu intră în Parlament, dar intră într-un circuit care funcționează mult mai eficient decât rezultatul unui scrutin: în 2021 conducerea PSD Suceava o propune pentru funcția de subprefect, numire care nu se materializează, în 2022 ajunge la conducerea Casei Județene de Asigurări de Sănătate, în 2023 devine președinta organizației județene de femei, iar în martie 2024, în fața unei săli cu peste 600 de participante, îi mulțumește public lui Eugen Bejinariu și echipei sale pentru că i-au fost „mereu alături”.
Un an mai târziu, în aprilie 2025, Blănari demisionează din PSD și explică ruptura prin diferențele de viziune față de noua conducere județeană. Numai că ieșirea din partid nu înseamnă și ieșirea din sistemul de relații construit în partid. În septembrie ajunge manager interimar al Spitalului Clinic Județean de Urgență Suceava, instituție aflată în subordinea Consiliului Județean condus de Gheorghe Șoldan, fostul coleg de pe lista din 2020 și, între timp, finul familiei Blănari, iar Șoldan recunoaște public că el a insistat ca aceasta să accepte conducerea spitalului.
Aici ar fi foarte simplu să spunem că am găsit explicația și să închidem dosarul. Ar fi și incorect. Nu avem dovada că Bejinariu a intervenit pentru numirea Larisei Blănari, nu avem dovada că SRI are vreo legătură cu Spitalul Suceava și nu există niciun motiv să umplem cu conspirații spațiul în care documentele tac. Ceea ce avem este mai banal și, tocmai de aceea, mai important: un traseu în care partidul creează relațiile, relațiile supraviețuiesc partidului, iar administrația ajunge locul în care ele produc efecte.
Pentru a înțelege însă ce fel de sistem politic produce asemenea trasee, merită să ne întoarcem la omul care deschidea lista din 2020.
Eugen Bejinariu nu este un politician apărut ieri la Suceava, ci unul dintre supraviețuitorii aproape perfecți ai tranziției românești, trecut prin Ministerul Apărării, RAAPPS și Secretariatul General al Guvernului Năstase, pentru câteva zile chiar prim-ministru interimar, apoi parlamentar vreme de peste două decenii, cu relații recunoscute public cu Alexandru Bittner și Dorin Cocoș, două dintre numele emblematice ale afacerilor și anturajelor politice ale începutului anilor 2000.
În 2005, Bejinariu a inițiat, alături de Ion Stan, Gabriel Oprea și George Maior, proiectul rămas în presă sub numele de „Big Brother”, care reglementa inclusiv interceptări în materia securității naționale cu posibilitatea autorizării ulterioare și impunea obligații operatorilor de comunicații. Ion Stan era fostul președinte al Comisiei parlamentare de control al SRI, iar George Maior avea să devină, în octombrie 2006, directorul SRI. Proiectul a trecut tacit de Camera Deputaților, a fost respins de Senat, Maior și-a retras semnătura, dar episodul este important dintr-un motiv care nu are nimic misterios: relația lui Bejinariu cu arhitectura politică și legislativă a serviciilor de informații începe documentabil în 2005, nu în 2020, când ajunge pentru prima dată șeful Comisiei SRI.
Nouă ani mai târziu, în 2014, Bejinariu declara o datorie personală de 345.000 de euro către Mihaela Nicola, fondatoarea The Group, în aceeași perioadă în care Nicola era implicată profesional în comunicarea și cercetarea imaginii SRI, vorbea în revista oficială Intelligence despre focus-grupurile privind percepția Serviciului și spunea că îi cunoscuse pe membrii conducerii. SRI avea să susțină ulterior că nu plătise The Group și că sprijinul extern pentru branding fusese pro bono. Pentru portretul personajului este suficient faptul verificabil: viitorul șef al controlului parlamentar asupra SRI avea o datorie privată de 345.000 de euro către un consultant implicat profesional în imaginea instituției pe care avea să ajungă să o controleze parlamentar.
Apoi vine Microsoft.
În 2016, DNA cere Camerei Deputaților permisiunea de a începe urmărirea penală a lui Eugen Bejinariu pentru fapte din perioada în care coordonase Secretariatul General al Guvernului, într-o componentă a dosarului în care procurorii calculau un prejudiciu de aproape 67 de milioane de dolari și trimit Parlamentului, împreună cu solicitarea, 28 de volume din dosar. Prima Comisie juridică dă aviz favorabil, legislatura se termină însă înainte ca plenul să tranșeze cererea, iar în noul Parlament procedura este întoarsă la o nouă Comisie juridică, care recomandă respingerea. La 30 mai 2017, Camera Deputaților votează: 88 pentru încuviințarea urmăririi, 183 împotrivă.
Merită spus foarte limpede ce s-a întâmplat, pentru că memoria publică transformă ușor asemenea episoade în „a avut un dosar și n-a fost nimic”. Nu justiția l-a achitat pe Eugen Bejinariu în acea cauză. Parlamentul a refuzat să permită continuarea anchetei pentru actele ministeriale, iar DNA a anunțat explicit că, în urma votului negativ, ancheta față de persoana respectivă era blocată.
Și acum vine secvența care spune poate mai mult despre România decât toate discursurile despre reformarea statului.
În 2020, la numai trei ani după ce Parlamentul blocase ancheta DNA, tot Parlamentul îl alege pe Eugen Bejinariu președintele Comisiei care controlează activitatea SRI, cu 350 de voturi pentru și numai 16 împotrivă. În același an, Bejinariu coordonează campania PSD Suceava și deschide lista pe care se află Gheorghe Șoldan și Larisa Blănari. În 2025, după încă o legislatură, după alte alegeri și după alte promisiuni de reformă a statului, Parlamentul îl alege din nou președintele Comisiei SRI.
Aici nu mai vorbim despre Larisa Blănari. Vorbim despre mecanismul care o precedă și care va exista probabil mult după ea.
Grupul din 2005 s-a risipit în felul lui. George Maior a ajuns directorul SRI, Gabriel Oprea și-a continuat spectaculosul traseu prin guvernele României, Ion Stan, fostul șef al Comisiei SRI, a fost condamnat definitiv în 2016 la doi ani de închisoare pentru trafic de influență și a murit în 2018. Eugen Bejinariu a rămas. Au trecut guverne, președinți, lideri PSD, scandaluri, dosare și generații de parlamentari, iar omul care în 2005 scria legislație privind interceptările alături de viitorul director al SRI conduce, douăzeci de ani mai târziu, organismul parlamentar însărcinat să controleze SRI.
Asta este România care ni se spune mereu că „nu funcționează”.
Numai că poate am formulat greșit diagnosticul.
România funcționează. Sistemul ei de reproducere a puterii funcționează chiar remarcabil. Ceea ce funcționează prost sunt instituțiile atunci când le cerem să facă lucrurile pentru care există: spitalului îi cerem să trateze bine, administrației să selecteze competența, partidului să producă lideri, Parlamentului să controleze executivul și serviciile, iar concursului să aleagă candidatul cel mai bun. În schimb, o cantitate enormă de energie instituțională este consumată pentru menținerea echilibrelor, distribuirea funcțiilor, conservarea relațiilor și reciclarea acelorași oameni prin alte funcții.
Și nici măcar nu este nevoie ca toate acestea să fie ilegale. Aici se află probabil cea mai rezistentă parte a mecanismului. Un stat poate fi capturat în fragmente fără ca în fiecare dimineață cineva să încalce o lege. Partidul face lista legal, Parlamentul votează legal, consiliul județean numește legal, managerul prezintă documentele cerute, comisia verifică dosarul, hotărârea este semnată, iar fiecare verigă privită separat poate avea o explicație administrativă impecabilă. Numai când te îndepărtezi suficient și privești douăzeci de ani deodată începi să vezi că aceiași oameni se întâlnesc, se sprijină, se despart, reapar, își schimbă funcțiile și supraviețuiesc unor instituții care ar fi trebuit să fie mai puternice decât ei.
După suficient timp nici măcar nu mai trebuie dat ordinul. Oamenii potriviți se cunosc deja, au fost pe aceleași liste, au făcut campanii împreună, s-au susținut politic, au condus organizații, au devenit directori, parlamentari și președinți de consilii județene, iar uneori relațiile politice se prelungesc în relații personale, economice sau de familie. Când se eliberează o funcție, omul „potrivit” se află deja în raza ei, iar procedura nu mai creează selecția, ci o îmbracă în hârtiile necesare.
De aceea românul vede spitalul care merge prost, autostrada care nu ajunge nicăieri, administrația care se mișcă numai împinsă, concursul în care nu mai are încredere, politicianul care dispare dintr-un scandal și reapare într-o funcție și spune, exasperat, că România nu funcționează.
Ba funcționează.
Doar că, prea des, funcționează mai bine pentru cei care trebuie să rămână înăuntru decât pentru cei pentru care instituțiile au fost construite.
Am pornit de la Larisa Blănari și de la conducerea unui spital din Suceava și am ajuns la Eugen Bejinariu, omul care în 2005 participa la scrierea unei noi arhitecturi legislative în materia serviciilor, în 2016 era vizat de o cerere DNA pe care Parlamentul avea să o blocheze, în 2020 conducea campania în care apăreau Blănari și Șoldan și era ales șef al Comisiei SRI, iar în 2025 era ales din nou în aceeași funcție. Între Bejinariu și numirea Larisei Blănari la spital nu am găsit ordinul, intervenția sau conspirația și nu le voi inventa.
Am găsit ceva mai simplu și mai greu de reparat: un sistem în care oamenii trec, funcțiile se schimbă, scandalurile se uită, dar rețeaua rămâne.
Poate că tocmai de aceea România nu funcționează.
Ciprian Maxim 