Andrei Bogdan Zidaru conduce Spitalul Clinic de Urgență București – Floreasca din noiembrie 2023, când a preluat funcția ca manager interimar, iar în primăvara anului următor Ministerul Sănătății a organizat concurs pentru postul de manager. Documentele oficiale ulterioare îl prezintă pur și simplu drept manager, fără caracter interimar. În aproape trei ani de când se află la conducerea spitalului, prin Floreasca au trecut scandalul Centrului pentru Mari Arși, controale sanitare, amenzi, un focar de Candida auris, verificări asupra documentelor care au stat la baza autorizării centrului, o perioadă de dificultăți financiare și limitare a unor internări, proteste ale personalului, suspendarea Medicinei Interne și, cel mai recent, mărturia unei paciente care spune că a rămas șase zile internată în Ortopedie cu două fracturi și indicație chirurgicală, fără să știe când va fi operată, până când a plecat și a plătit aproximativ 8.000 de euro pentru intervenția într-un spital privat.
Ar fi incorect să punem toate aceste episoade în sarcina unui singur om, pentru că au cauze diferite, implică structuri diferite și trebuie analizate separat. Privite împreună, ele arată însă ceva care merită discutat dincolo de fiecare scandal în parte: de fiecare dată când apare o criză la Floreasca, atenția instituțională coboară spre secția în care problema a devenit vizibilă, sunt controlați oamenii, circuitele și documentele de acolo, se dau amenzi, se cer remedieri și uneori se schimbă responsabili, în timp ce evaluarea conducerii întregului spital rămâne mult mai puțin vizibilă.
Scandalul Centrului pentru Mari Arși din 2025 este probabil cel mai bun exemplu. Controalele au găsit probleme de igienă și dezinfecție, utilizarea unor produse biocide fără autorizarea corespunzătoare și nereguli care au determinat verificări suplimentare asupra modului în care fusese autorizată structura. Ministerul Sănătății a ajuns să sesizeze Parchetul, centrul și-a pierdut statutul anterior, au fost aplicate sancțiuni și responsabilitatea a coborât spre structurile aflate direct în mijlocul crizei. Managerul a rămas, iar Alexandru Rogobete ajungea să aprecieze faptul că acesta, împreună cu Direcția de Sănătate Publică, contribuise la scoaterea la lumină a unor probleme despre care spunea că fuseseră ascunse ani de zile.
Numai că explicația avea o fisură importantă. O parte din perioada în care problemele continuaseră să existe se suprapunea deja peste mandatul lui Zidaru, iar fostul coordonator al centrului semnalase neconformități încă din 2024. Managerul apărea astfel într-o poziție instituțională neobișnuită: conducătorul organizației în care fuseseră descoperite probleme grave devenea mai degrabă partenerul controlului care le descoperea decât unul dintre nivelurile a căror performanță managerială trebuia, firesc, analizată.
În vara lui 2026, aceeași întrebare a reapărut într-o formă complet diferită la Medicina Internă. Direcția de Sănătate Publică București a găsit neconcordanțe între structura autorizată și realitatea din spital, inclusiv saloane care aveau în practică alte utilizări, într-o unitate care nu reușise să asigure suficiente spații pentru personalul aflat în gardă. Spitalul a fost amendat cu 25.000 de lei, iar Ministerul Sănătății a cerut actualizarea structurii în funcție de situația reală, comunicarea structurii autorizate către șefii de secție, amenajarea corespunzătoare a unor spații și finalizarea lucrărilor necesare.
Niciuna dintre măsurile anunțate public de Minister nu prevedea închiderea Medicinei Interne. Suspendarea activității secției, la 1 august, a fost decizia managerului și a venit peste un conflict deja existent privind gărzile suplimentare, după ce medicii renunțaseră la contractele prin care le efectuau. Cinci zile mai târziu, contradicția devenea greu de ignorat: spitalul publica un anunț prin care căuta medici din exterior pentru asigurarea gărzilor de Medicină Internă.
Cseke Attila, ministru interimar al Sănătății la acel moment, rezumase foarte bine dimensiunea managerială a problemei atunci când spunea că neconcordanțele constatate „nu au apărut peste noapte și trebuiau rezolvate de mult timp”, adăugând că problemele administrative nu trebuie să afecteze accesul pacienților la servicii medicale. Este o observație care depășește cazul Medicinei Interne, pentru că lipsa spațiilor pentru personal, acoperirea gărzilor, concordanța dintre structura autorizată și cea reală, capacitatea blocurilor operatorii, personalul auxiliar, mentenanța instalațiilor și continuitatea tratamentului nu sunt probleme pe care le poate rezolva pacientul din pat și nici medicul aflat într-o gardă. Pentru asemenea lucruri există conducerea unui spital.
Cazul relatat acum de jurnalista Adina Popescu trebuie privit cu aceeași precauție cu care ar trebui discutat orice caz medical despre care avem numai informațiile făcute publice de pacient. Faptul că a așteptat șase zile nu demonstrează, prin el însuși, un malpraxis. Unele fracturi pot necesita temporizarea intervenției, iar fără documentele medicale și tabloul clinic complet nu putem stabili dacă amânarea a avut sau nu o justificare medicală. Relatarea ei conține însă un element care nu mai ține numai de actul medical: spune că inițial fusese pregătită pentru operație, după care intervenția a fost amânată succesiv, fără să mai existe un termen predictibil, până când a ales să plece și să se opereze în privat.
Dacă amânarea a fost determinată de starea pacientei, atunci avem o decizie medicală care poate fi perfect justificată. Dacă însă intervenția nu putea fi făcută din cauza lipsei unei săli disponibile, a personalului, a capacității de anestezie și terapie intensivă sau a unei liste operatorii pe care secția nu o putea absorbi, discuția se schimbă fundamental. Nu mai vorbim despre conduita unui anumit ortoped, ci despre capacitatea spitalului de a furniza într-un interval rezonabil tratamentul pentru care pacientul a fost internat.
Iar aici apare partea cea mai incomodă a poveștii. Adina Popescu spune că ieșirea ei din blocaj a costat aproximativ 8.000 de euro într-un spital privat. Când sistemul public internează un pacient și stabilește că are nevoie de o intervenție, dar nu îi poate oferi un orizont predictibil pentru efectuarea acesteia, soluția privată încetează să mai fie doar o preferință personală și riscă să devină supapa prin care spitalul public își descarcă propria incapacitate. Cine are bani poate pleca. Cine nu are bani rămâne și așteaptă.
Tocmai de aceea încă un control concentrat exclusiv asupra Ortopediei ar spune prea puțin despre ceea ce se întâmplă la Floreasca. După Centrul pentru Mari Arși a fost controlat centrul, după problemele de la Medicina Internă au fost verificate secția, spațiile și autorizația, iar după cazul de la Ortopedie managerul declara că a aflat din presă și că îl convoacă pe șeful secției. Fiecare asemenea verificare poate fi necesară, însă repetarea aceluiași reflex administrativ riscă să transforme managementul într-un observator al propriului spital, care intervine după ce problema a devenit publică, în loc să fie nivelul la care blocajele sunt detectate înainte să ajungă scandaluri.
Legea nr. 95/2006 nu tratează funcția de manager al unui spital public ca pe una decorativă. Conducerea se exercită în baza unui contract de management, există obligații și indicatori de performanță, iar activitatea managerului este supusă evaluării. Andrei Bogdan Zidaru a ajuns la Floreasca în noiembrie 2023 ca manager interimar, dar această etapă provizorie nu descrie statutul său actual. În primăvara anului 2024 a fost organizat concursul pentru funcția de manager, iar documentele oficiale ulterioare îl indică drept manager al spitalului. Discuția nu mai este, așadar, despre durata unui interimat, ci despre ceva mult mai relevant: rezultatele unei conduceri stabile.
După toate episoadele ultimilor ani, devine legitim să ne intereseze ce arată evaluările acestei conduceri, ce calificative a primit managerul pentru activitatea din 2024 și 2025, ce indicatori au fost luați în calcul și în ce măsură rezultatele evaluărilor se împacă cu ceea ce propriul Minister al Sănătății și instituțiile sale de control au constatat între timp în spital. Dacă indicatorii arată o performanță managerială bună, în timp ce controalele descoperă succesiv probleme importante în structuri diferite, atunci merită discutată inclusiv capacitatea indicatorilor de a măsura ceea ce contează cu adevărat într-un asemenea spital.
Zidaru spunea la venirea sa la Floreasca că una dintre priorități era readucerea personalului care plecase. Aproape trei ani mai târziu, spitalul a trecut prin conflicte privind gărzile, proteste ale angajaților, dificultăți de acoperire a unor servicii și situația neobișnuită în care, la câteva zile după suspendarea Medicinei Interne, căuta medici din exterior pentru gărzile aceleiași secții. Pentru fiecare dintre aceste lucruri poate exista o explicație separată, iar tocmai aici se vede rostul evaluării manageriale: să nu judeci fiecare incident într-un dosar izolat, ci să stabilești dacă omul căruia statul i-a încredințat administrarea întregului spital și-a îndeplinit obligațiile.
Ministerul Sănătății nu mai are nevoie de încă un scandal pentru a descoperi că la Floreasca există probleme și nici de încă un control pentru a constata că unele dintre ele nu apar peste noapte. Are deja propriile rapoarte, sancțiunile aplicate, măsurile de remediere, conflictele de personal și incidentele ultimilor ani. Are, în același timp, instrumentele prin care este evaluată conducerea spitalului.
De aceea, după cazul de la Ortopedie, discuția importantă nu se termină la întrebarea ce s-a întâmplat cu o pacientă în cele șase zile de internare. Ea continuă cu evaluarea instituției care trebuia să facă sistemul să funcționeze și, inevitabil, cu evaluarea celui care o conduce.
La Floreasca s-au controlat secții, s-au amendat structuri, s-au schimbat oameni, s-au suspendat servicii și s-au stabilit termene de remediere. După aproape trei ani de asemenea episoade, nu mai este suficient să aflăm de fiecare dată cine răspunde în secția unde a izbucnit criza. Trebuie să vedem și cum a fost evaluat nivelul de conducere sub care toate aceste crize s-au produs.
Ciprian Maxim 