Am primit un mesaj de la un medic specialist din Capitală. Se numește Ionuț Petre. Îmi spunea, fără ocolișuri, că a trecut și el prin burnout în anii de rezidențiat, că a luat în calcul sinuciderea, că a cerut ajutor și că a reușit să iasă, iar acum, după ce a scris o carte despre tot acest parcurs, mi-a trimis-o cu rugămintea ca ea să ajungă la cât mai mulți colegi, pentru ca aceștia să înțeleagă că nu sunt singuri și să aibă curajul de a cere ajutor atunci când le e greu.
Cartea se numește „Regăsirea”. Este un roman autoficțional de 214 pagini, scris la persoana întâi, pe care autorul îl declară operă de ficțiune, deși oricine a trăit rezidențiatul românesc recunoaște imediat peisajul. Din prima pagină, cititorul înțelege că nu are în față o poveste de succes, ci o încercare de a pune în cuvinte ceea ce mulți trăiesc și tăinuiesc.
Naratorul începe zâmbind. Învață, treptat, că facultatea de medicină te învață multe despre cum funcționează corpul uman, dar nu despre cum să fii medic. Apoi vine haosul secției, șeful care semnează și dispare, pacienții care așteaptă ore în șir pe hol, lipsa oricărui mentorat real. La un moment dat, o pacientă cu cancer tiroidian avansat, epuizată de întrebările lui administrative, îl privește pe sub breton și spune, prelungind cuvântul de parcă și-ar da ultima suflare: „Mă doareeeee.” În acea clipă, tânărul medic se simte „mic, gol și inutil”, pentru că se concentrase pe hârtii și trecuse cu totul peste omul din fața lui. Mai departe, după ce asistă la decese repetate și la o medicină de război în care mortalitatea pe secție ajunge la treizeci la sută, învață de la un rezident de ATI o filosofie a detaşării absolute: „E simplu: cine moare, moare. Cine trăiește, trăiește. Ce treabă are asta cu mine?” Iar undeva, în jurnalul din mai 2020, notează starea care a devenit, între timp, aproape comună: „Săptămâna aceasta a fost una dificilă la spital. Am trecut prin multe stări, precum: sentimentul că ceea ce fac nu contează și că totul e în zadar, frica de a rata un diagnostic important și de a face rău unui pacient pentru că nu știu suficient și pentru că sunt lăsat de izbeliște…”
Migrenele cu aură apar atunci când creierul refuză să mai vadă realitatea. Medicul de familie îi spune: „Ăsta e felul tău de a te adapta. Creierul are dificultăți în a accepta prin ce treci și refuză să mai vadă.” În acest punct, cartea nu mai este doar o relatare de stagii, ci o hartă a eroziunii interioare: de la dorința de a zâmbi la detaşarea totală, de la atașamentul față de pacienți la concluzia că „distanțarea emoțională e o necesitate când practici medicina de război”.
„Regăsirea” nu este un pamflet și nici o carte de self-help. Este o mărturie lungă, episodică, care arată cum ideile negre nu apar din senin, ci cresc într-un mediu în care gărzile lungi, absența mentoratului, abuzurile ierarhice și incertitudinea profesională se cumulează până când unii nu mai găsesc nicio ieșire. Ea arată, totodată, că există și cei care reușesc să ceară ajutor și să rămână. Dar rămânerea lor nu schimbă automat sistemul; rămânerea lor doar dovedește că, uneori, individul rezistă în ciuda sistemului, nu datorită lui.
În acest peisaj se așază, una după alta, poveștile pe care le urmărim de luni de zile: chirurgul toracic care conducea Uber la patru dimineața, rezidentul de la Floreasca găsit mort într-o toaletă, specialistul în oncologie pediatrică care muncește pe șantier pentru că nu există post, și acum tânărul de 28 de ani de la Universitar. „Republica UMF” continuă să producă medici pe bandă rulantă, în timp ce spitalele nu produc posturi, iar Ministerul vorbește despre deficit. Rezidențiatul rămâne o perioadă de uzură, nu de formare. Specializarea se termină adesea cu o diplomă și cu o ușă închisă.
În acest context, o carte scrisă de un coleg care a supraviețuit și care vrea ca alții să știe că nu sunt singuri este un gest rar și necesar. Nu este, însă, o soluție. Tragediile nu se opresc pentru că cineva a scris o carte, oricât de onestă ar fi ea. Se opresc când sistemul recunoaște, în sfârșit, că generarea de medici fără generarea de condiții de muncă și de posturi produce, în mod previzibil, epuizare, emigrare și, uneori, moarte.
Până atunci, mărturii ca „Regăsirea” rămân una dintre puținele forme de solidaritate pe care medicii și le mai pot oferi unii altora: să pună în cuvinte ceea ce alții doar trăiesc, ca să nu mai moară nimeni în tăcere.
Ciprian Maxim 