Pe 26 august, ministrul interimar al Sănătății a spus că e inadmisibil ca România să n-aibă încă un sistem digital care să urmărească medicamentul pe tot lanțul și să arate la timp când un stoc ajunge la nivel critic, după care ministerul a cerut „îmbunătățirea soluțiilor informatice”, ca și cum ar porni de la zero. Nu pornește. Din 2016, farmaciile comunitare și cele de spital raportează zilnic stocurile, loturile și mișcările de medicamente într-o platformă a Serviciului de Telecomunicații Speciale, de unde Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului pot coborî până la depozit și farmacie; sistemul se numește Sistemul electronic de raportare, are pagină pe site-ul ministerului, iar neraportarea se amendează cu 10.000–30.000 de lei.
În 2017, un ordin de ministru a definit deja unul dintre instrumentele pe care discursul oficial de astăzi le prezintă ca fiind încă de construit: un „nivel național de alertă”, care trebuie să pornească atunci când, șapte zile la rând, stocul național scade sub consumul mediu lunar calculat din aceleași rapoarte. Semnalul ajunge la minister, medicamentul intră în cel mult trei zile pe lista de observație, Agenția Națională a Medicamentulu e chemată să verifice cauza, iar dacă un distribuitor stă tot șapte zile sub propriul rulaj, inspecția trebuie să înceapă imediat. România are de nouă ani, negru pe alb, un mecanism de alarmă. Rămâne de văzut dacă a fost folosit.
În 2026, pagina „Monitorizare stocuri” există, cadrul de raportare e în vigoare, ordinul de alertă și amenzile există, iar din 2023 ministerul anunța, cu bani europeni, nu crearea unui sistem, ci modernizarea celui pe care deja îl avea. În august 2026, același minister spune că e inadmisibil că nu avem sistemul. Registrul poate arăta unde sunt raportate cutiile; pacientul vrea să știe dacă va primi doza în ziua programată de oncolog. O mie de unități pot sta în țară și tratamentul tot să lipsească, fiindcă pot fi la alt depozit, rezervate altui spital, blocate de licitație sau prea puține pentru ce urmează. Autorizat nu înseamnă vândut, vândut nu înseamnă cumpărat de spital, cumpărat nu înseamnă administrat astăzi.
Pe 26 august, Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer anunța trei medicamente lipsă și opt cu întreruperi repetate. Jurnalista Liliana Ruse, pacientă oncologică, spune că de un an caută lomustină; un ordin ministerial din 2026 consemnează, în mecanismul de nevoi speciale, 17 cutii, ceea ce dovedește cantitatea autorizată pe hârtie, nu că pacientul le-ar fi găsit în ziua în care avea nevoie de ele. Statul măsoară stocul administrativ. Organizațiile pacienților măsoară accesul. Dacă cele două măsurători diverg, tocmai divergența trebuie auditată.
Ministerul vrea să schimbe regulile Autorizației pentru Nevoi Speciale, mecanismul prin care pot fi furnizate, în condițiile prevăzute de lege, medicamente pentru nevoi speciale. În forma actuală, o nouă autorizație pentru același produs poate fi dată, în situația prevăzută de normă, abia după ce s-a vândut cel puțin 90% din cantitatea anterioară; ministerul însuși descrie restul ca pe un 10% rămas și recunoaște că vrea să ridice pragul ca să intervină mai devreme. Cseke Attila nu greșește când cere anticipare, ci când vorbește ca și cum România n-ar avea pe ce să se sprijine, deși are raportare zilnică, urmărire până la farmacie, alarmă din 2017, inspecții, amenzi, Autorizație pentru Nevoi Speciale și un proiect european de modernizare început în 2023.
Auditul trebuie să aleagă. Ori statul n-a avut informația, și atunci rapoartele, amenzile și alarma din 2017 n-au funcționat. Ori a avut-o și n-a reacționat, și atunci „ne trebuie digitalizare” nu mai ține. Dacă raportările erau complete și corecte, datele pentru alertă existau, autoritățile puteau coborî până la distribuitor și farmacie, iar omul a ajuns totuși să-și cumpere tratamentul din Germania, nu serverul lipsea.
România a obligat zece ani mii de farmacii și depozite să spună ce au pe raft. Acum trebuie aflat dacă instituțiile au citit și n-au mișcat un deget sau dacă nici ele nu cred în cifrele pe care le cer. Oricare dintre răspunsuri e mai grav decât lipsa unui registru.
Vezi și: Pe hârtie există, la farmacie nu
