În ultimii ani, un fenomen îngrijorător a devenit tot mai vizibil în sistemul medical românesc: un număr tot mai mare de medici specialiști și primari urmează o a doua specialitate în regim cu taxă, fără a mai susține concursul de rezidențiat. Deși această posibilitate este permisă de legislație, discrepanța dintre cadrul legal și realitatea din spitale și universități devine din ce în ce mai evidentă și problematică.
Conform Ordonanței Guvernului nr. 18/2009 și Ordinului Ministerului Sănătății nr. 62/2024, programul de pregătire în a doua specialitate se desfășoară cu frecvență obligatorie, respectând același curriculum ca și rezidențiatul standard. Plata taxei anuale nu exonerează participanții de obligația prezenței fizice la stagii clinice, cursuri și evaluări periodice.
Totuși, datele publice disponibile pe site-urile Direcțiilor de Sănătate Publică arată că mulți dintre cei înscriși ocupă norme întregi în spitale publice sau dețin poziții academice importante în universitățile de medicină.
Presa a semnalat în repetate rânduri cazuri ale cadrelor universitare, asistenți, conferențiari și profesori, care figurează simultan ca rezidenți la a doua specialitate, în paralel cu activitatea didactică și clinică intensă.
Deși aceste semnalări au fost făcute publice, până în prezent nu s-au înregistrat modificări semnificative la nivel legislativ sau administrativ. Fenomenul a căpătat dimensiuni naționale, fiind întâlnit în majoritatea centrelor universitare și județene din țară.
Problema de fond este clară și gravă: cum poate un medic cu normă întreagă, cu responsabilități clinice, didactice și de cercetare, să participe efectiv și consistent la stagiile practice ale unui nou rezidențiat? În multe situații, acest lucru devine practic imposibil fără a compromite fie performanța în specialitatea inițială, fie calitatea pregătirii în cea de-a doua specialitate.
Suprapunerea multiplă de roluri generează o suprasolicitare cronică, cu consecințe vizibile asupra echilibrului profesional și asupra calității actului medical.
O pregătire medicală în care componenta practică este redusă la minimum ridică semne de întrebare serioase cu privire la competențele reale dobândite.
Într-un sistem sanitar deja suprasolicitat, tolerarea unor astfel de situații poate reprezenta un risc real pentru siguranța pacienților. Calitatea formării specialistului nu este o simplă formalitate administrativă, ci o condiție esențială pentru exercitarea unei medicine sigure și eficiente.
Deși legislația permite echivalarea parțială a unor stagii similare, cerințele actuale de prezență rămân rigide și par desprinse de realitatea profesională a medicilor cu multiple responsabilități. Comunitatea medicală semnalează frecvent lipsa de flexibilitate, monitorizarea superficială a prezenței și o abordare birocratică ce ignoră constrângerile obiective ale sistemului.
Este momentul ca autoritățile responsabile să recunoască deschis amploarea acestui fenomen național și să treacă de la simple semnalări la măsuri concrete.
Printre soluțiile necesare se numără o flexibilizare reală a programului, prin extinderea componentelor teoretice și online, echivalări mai generoase bazate pe experiența clinică anterioară, precum și o monitorizare riguroasă și transparentă a prezenței efective.
Programul de a doua specialitate cu taxă poate constitui o oportunitate autentică de dezvoltare profesională, dar numai dacă respectă standardele de calitate și realismul practic. Atât timp cât sistemul continuă să tolereze discrepanțe majore între lege și realitate, riscul formării unor specialiști cu pregătire incompletă rămâne ridicat. Sănătatea publică nu își poate permite luxul unor soluții de fațadă.
Dezbaterea serioasă și reformele curajoase nu mai pot fi amânate.
Vezi și: Republica UMF. De la echivalare la exces de putere administrativă; Republica UMF
