După ce prof. univ. dr. Viorel Jinga, rectorul UMF „Carol Davila” din București, mi-a confirmat că universitatea sa nu impune restricții privind anul de rezidențiat pentru efectuarea stagiilor în străinătate, am primit un mesaj de la prof. univ. dr. Dorel Săndesc, prorector pentru dezvoltare academică al UMF „Victor Babeș” din Timișoara, șeful Clinicii Universitare de Anestezie și Terapie Intensivă și managerul Spitalului Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu”.
Profesorul Săndesc mi-a explicat că, în calitate de manager, aprobă cererile rezidenților care beneficiază de acordul coordonatorului și de acceptul instituției primitoare, amintind că face parte dintr-o generație de medici care au căutat oportunități de pregătire în străinătate prin burse, stagii de perfecționare și invitații ale societăților profesionale, într-o perioadă în care asemenea experiențe presupuneau eforturi considerabile. Experiența aceasta îl determină să privească mobilitatea europeană ca pe o oportunitate profesională care trebuie încurajată.
Mi-a transmis însă și o observație care merită citită cu atenție de profesorii universitari din România:
„Consangvinitatea profesională (a învăța de la un singur Profesor/Maestru, oricât de bun ar fi el) este la fel de dăunătoare ca și cea biologică și nu poate produce urmași de mare valoare.”
Expresia surprinde una dintre vulnerabilitățile învățământului medical românesc, unde generații întregi de medici ajung să fie formate în jurul aceleiași autorități universitare, preluând metodele, preferințele terapeutice și limitele profesionale ale unei singure școli, fără suficiente ocazii de a le compara cu experiența altor centre medicale. Oricât de valoros ar fi un profesor, pregătirea unui viitor specialist are de câștigat din întâlnirea cu alte echipe, alte tehnici și alte moduri de a aborda aceeași patologie.
Profesorul Săndesc mi-a relatat și situații în care spitale occidentale au încercat să folosească rezidenții români pentru acoperirea deficitului de personal din anumite sectoare, chiar dacă activitatea respectivă nu corespundea modulelor pe care aceștia trebuiau să le parcurgă. A oferit exemplul anesteziei în ortopedie, unde un rezident putea fi menținut pentru nevoile serviciului, deși curriculumul presupunea și alte stagii, explicând că a intervenit personal, în scris, pe lângă instituțiile respective, iar problemele au fost remediate.
Această experiență arată cât de important este ca profesorul să urmărească parcursul educațional al rezidentului inclusiv după plecarea acestuia în străinătate, să verifice respectarea curriculumului și să intervină atunci când interesele administrative ale spitalului primitor ajung să afecteze pregătirea profesională a medicului.
Mi-a mai spus că primește cu satisfacție scrisorile de mulțumire transmise de spitalele străine pentru calitatea rezidenților români și contribuția lor la activitatea medicală, considerând aceste aprecieri inclusiv o evaluare a propriei activități de formator. Este o perspectivă pe care o apreciez, fiindcă succesul unui rezident într-un mediu profesional diferit spune multe despre pregătirea pe care a primit-o și despre profesorii care au contribuit la formarea sa.
Declarațiile prorectorului UMF Timișoara sunt cu atât mai relevante în contextul restricției introduse de Senatul UMF Iași, care, prin articolul 25 din regulamentul RG-42, condiționează aprobarea întreruperii rezidențiatului pentru stagii în străinătate de începerea anului III și de efectuarea a minimum 12 luni din modulul de specialitate. La București și Timișoara, oportunitatea mobilității este analizată pe baza avizelor necesare și a obiectivelor de pregătire, în timp ce la Iași există un prag temporal general, absent din regulamentul național.
Îi mulțumesc prof. univ. dr. Dorel Săndesc pentru mesaj, pentru experiențele împărtășite și pentru modul în care înțelege responsabilitatea unui profesor universitar față de generațiile de medici pe care le formează. Pozițiile exprimate de rectorul Viorel Jinga și de prorectorul Dorel Săndesc arată că mobilitatea internațională poate fi încurajată și supravegheată riguros, fără introducerea unor interdicții generale pentru primii doi ani de rezidențiat.
Profesorii din Senatul UMF Iași ar avea ce învăța din această discuție, mai ales din observația despre „consangvinitatea profesională”. Prestigiul unui profesor universitar se măsoară și prin capacitatea discipolilor săi de a reuși în alte școli medicale, în fața unor profesioniști care îi apreciază pentru ceea ce știu să facă, fără să îi intereseze cine le-a fost coordonator sau ce nume poartă.
