Există un loc în România care nu mai are nevoie nici de digitalizare, nici de reformă administrativă și, după cum arată rezultatul, nici de prea multă supraveghere din partea prefectului, a Ministerului Sănătății sau a instituțiilor de control, pentru că, până se dezmeticește statul pentru care plătim taxe și începe să numere ce s-a întâmplat în propria instituție, oamenii s-au organizat deja între ei.
La Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Pădureni-Grajduri, ReporterIS a numărat 23 de membri ai aceleiași familii extinse și apropiați, de la tată, soție, fii și nurori până la frați, cumnate, nepoată, cumnați și oameni din cercul apropiat, toți gravitați în jurul unei instituții care nu este nici fermă, nici pensiune și nici societatea comercială a familiei, ci un spital public plătit din banii noștri.
Au transformat spitalul public într-o afacere de familie, iar partea aproape genială a mecanismului românesc este că statul poate găsi pentru fiecare om în parte o hârtie din care să rezulte că situația lui este explicabilă: unul a dat concurs, altul a îndeplinit condițiile, altul a avut dosarul complet, nora a trecut examenul, nepotul a avut contracandidați, iar după ce termini de verificat fiecare copac cu lupa administrației ridici capul din dosare și constați că pădurea are 23 de rude și apropiați.
Am intrat în arhiva concursurilor tocmai pentru a vedea dacă familia Ababei a ajuns în spital prin acele concursuri grotești pe care le știm din România, cu un singur candidat, postul croit după om și comisia pusă să confirme ceea ce fusese hotărât înainte să înceapă examenul, numai că documentele găsite până acum spun o poveste mai perversă și, pentru statul român, mult mai incomodă: concursurile există, concurența există, respingerile există, iar familia tot ajunge să ocupe o bucată neverosimilă din instituție.
În 2019, Daniel Andrei Ababei câștigă prin concurs un post de asistent medical generalist debutant, cu contracandidați și 85,83 puncte, iar în același an Camelia-Mioara Ababei încearcă să intre tot ca asistent medical, dar este respinsă încă de la selecția dosarului pentru că nu prezintă documentele necesare privind studiile de specialitate. Doi ani mai târziu revine, de data aceasta cu dosarul acceptat, într-un concurs în care sunt depuse 44 de dosare pentru patru posturi, ajunge între cei cinci finaliști și este ultima dintre cei patru admiși, cu 50 de puncte la scris, 67,33 la interviu și 58,66 punctaj final.
În aceeași zi de 22 decembrie 2021, Paula-Emilia Ababei, identificată de ReporterIS drept nora lui Victor Ababei, câștigă singurul post de infirmier debutant scos atunci la concurs, după ce pentru acel loc fuseseră depuse patru dosare, trei trecuseră selecția, iar la proba scrisă Paula obținuse 77,5 puncte. Cele două femei nu au fost nici măcar evaluate de aceeași comisie: concursul Paulei avea comisia constituită prin Decizia 65 din 17 noiembrie 2021, iar concursul Cameliei prin Decizia 66 din aceeași zi.
Așadar, dacă cineva așteaptă de la mine să spun că am găsit dovada falsificării acestor două concursuri, n-am s-o fac, pentru că documentele cercetate până acum nu demonstrează așa ceva. Dar nici nu voi accepta scamatoria intelectuală prin care existența unui concurs este transformată automat în certificat de sănătate pentru întreaga instituție, de parcă douăzeci și trei de rude și apropiați ar deveni mai puțin douăzeci și trei numai fiindcă fiecare poate scoate din sertar câte un contract de muncă.
Aici se vede de fapt cât de prost este construit sistemul românesc împotriva nepotismului: știe să verifice omul, dar refuză să vadă clanul familial care se formează din oameni perfect verificabili individual. Poți avea dosare complete, concursuri, interviuri, comisii, punctaje și contestații, iar după suficienți ani poți descoperi că instituția publică a început să reproducă arborele genealogic al unei familii.
Nici măcar nu știm încă de unde începe această acumulare. În litigiile de muncă ale spitalului apar Victor Ababei, Doinița Ababei și Grigore Ababei, ceea ce documentează existența unui nucleu profesional mai vechi, dar actele publice pe care le-am găsit nu permit încă stabilirea anului în care fiecare a intrat și a funcției inițiale. Iar istoria locului merge și mai departe, pentru că actualul spital a devenit persoană juridică în 1999, în timp ce la Grajduri funcționa anterior o secție a Spitalului de Psihiatrie Socola, atestată în presa vremii încă din anii ’90.
Nu am găsit vreun document care să-i plaseze pe Victor, Doinița sau Grigore Ababei în vechea structură Socola și nu voi inventa veriga care lipsește doar pentru a face povestea mai spectaculoasă, pentru că nici nu este nevoie. Ceea ce avem deja în față este suficient: o instituție publică ajunge, potrivit investigației ReporterIS, să adune 23 de membri ai unei familii extinse și apropiați, iar explicația oferită de conducere este că oamenii din zonă sunt înrudiți și se înscriu la concursuri.
Numai că tocmai aici trebuia să înceapă statul, nu să se termine explicația lui, fiindcă un spital public nu există pentru a reproduce în organigramă structura socială a satelor din jur, iar faptul că într-o comunitate mică oamenii sunt rude între ei ar trebui să producă mecanisme suplimentare de independență, recuzare și control, nu ridicarea din umeri și constatarea că asta este situația în zonă.
Până se mișcă Ministerul Sănătății, prefectul, direcțiile, comisiile și toate celelalte instituții pentru care cetățeanul român plătește taxe, în asemenea locuri se instalează altă ordine, mult mai simplă și mai eficientă decât statul: familia, relația, omul cunoscut, ruda care era deja acolo și următoarea rudă care vine cu propriul dosar.
Iar când statul se trezește în sfârșit și începe să verifice, fiecare are actele lui, fiecare are concursul lui, fiecare are explicația lui și fiecare caz luat separat poate părea perfect digerabil administrativ, numai că nimeni nu mai vrea să răspundă pentru rezultatul tuturor acestor cazuri puse împreună.
La Pădureni-Grajduri, rezultatul a fost numărat deja de jurnaliști: 23.
De aceea petiția „Spitalul public nu este o afacere de familie” nu cere vânătoarea rudelor și nici concedierea oamenilor pentru numele pe care îl poartă, ci reguli care să împiedice familia să devină structură informală de putere într-o instituție finanțată de stat, prin interzicerea raporturilor directe de autoritate între rude și prin scoaterea concursurilor pentru rudele conducerii de sub controlul exclusiv al instituției respective.
Pentru că, dacă statul român poate privi un spital în care ReporterIS a identificat 23 de membri ai aceleiași familii extinse și apropiați și singurul răspuns pe care îl găsește este că oamenii au dat concurs, atunci nu mai avem o problemă de procedură, ci una mult mai gravă: am construit un stat capabil să verifice fiecare hârtie și incapabil să vadă când instituția publică din spatele hârtiilor a fost transformată în afacere de familie.
Vezi și: De ce nu vin medicii în provincie? La Botoșani, unele posturi aveau și preț
Baronul, spitalul și găina jumulită
