Descentralizarea spitalelor arată impecabil într-un manual de administrație publică: cobori decizia mai aproape de comunitate, lași autoritatea locală să investească după nevoile cetății și nu mai aștepți ca un funcționar din București să descopere dacă unui spital aflat la 400 de kilometri îi plouă prin acoperiș sau îi trebuie un computer tomograf.
Numai că instituțiile nu funcționează în laborator, iar o reformă care poate merge foarte bine în Danemarca, Franța, Suedia sau Olanda nu produce obligatoriu același rezultat dacă o arunci peste realitatea politică românească și speri că simpla traducere a legii ne-a transformat între timp în scandinavi.
România a descentralizat spitalele într-o țară în care primarul este ales într-un singur tur, candidatul cu cele mai multe voturi câștigând fără să aibă nevoie de majoritatea absolută. După patru, cinci sau șase mandate, într-un oraș mic, administratorul temporar începe să semene cu un principe neîncoronat, iar diferența dintre instituție și omul care o conduce devine atât de neclară încât până și banii contribuabililor ajung să fie prezentați drept generozitatea alesului.
De aici vine limbajul care spune cam totul despre România locală: „primarul ne-a făcut drumul”, „primarul ne-a dat locuințe”, „președintele Consiliului Județean ne-a adus aparatul”, „el a ținut spitalul deschis”, de parcă omul ar fi venit dimineața cu geanta de bani de acasă și ar fi plătit asfaltul, salariile și computerul tomograf din economiile familiei.
Banii noștri devin binefacerea lui, iar noi ajungem să spunem bogdaproste pentru ceea ce tocmai ne-am cumpărat din propriile taxe.
Peste această cultură politică am așezat descentralizarea spitalelor.
Un spital dintr-un oraș mic nu este numai locul în care se operează apendicite și se tratează pneumonii, ci poate fi una dintre cele mai mari instituții ale comunității, cu sute de angajați, asistente, infirmieri, registratori, economiști, brancardieri și personal tehnic sau administrativ, fiecare având în spate o familie, un credit, niște copii și, uneori, foarte puține alternative profesionale dacă nu vrea să-și ia viața în două valize și să plece din oraș.
Aici politicianul nici măcar nu mai trebuie să fie atât de prost încât să-i spună asistentei cu cine să voteze, medicului să tacă sau funcționarului să nu semneze o petiție. Omul știe cine conduce orașul, cine conduce instituțiile, cine este apropiat de cine, cine va organiza următorul concurs, cine poate ajunge manager și unde va veni copilul lui să ceară un post peste trei ani, așa că începe singur să-și calculeze curajul în funcție de câți ani mai are până la pensie.
Un sistem clientelar ajuns la maturitate nu mai are nevoie să amenințe fiecare om. Îi ajunge ca oamenii să fi învățat de cine depind.
Iar Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, OCDE, tocmai organizația statelor dezvoltate în care România încearcă acum să intre, a descris vulnerabilități precum influența politică asupra numirii managerilor și a altor oameni-cheie din spitale, clientelismul, riscurile din achiziții și influența politicienilor locali asupra finanțării și managementului unităților sanitare.
România este candidată oficial la aderarea la OCDE din 2022 și bate astăzi la ușa clubului statelor dezvoltate în timp ce același club îi explică, în rapoarte, ce nu funcționează în instituțiile ei.
Nici relația românului cu șpaga nu s-a evaporat pentru că am intrat în Uniunea Europeană și avem steagul albastru lângă tricolor. În analiza sistemului sanitar publicată de OCDE în 2025, 9% dintre românii chestionați declaraseră că oferiseră o plată suplimentară, un cadou valoros unui medic sau unei asistente ori o donație spitalului în afara taxelor oficiale, de trei ori media Uniunii Europene.
Pe acest teren am plantat descentralizarea și apoi ne-am uitat mirați că planta nu seamănă cu fotografia din Olanda.
Mai rămâne însă ceva fără de care toată povestea este incompletă: instituțiile care ar trebui să-l apuce de guler pe politician când începe să creadă că județul este moșia lui.
România nu vine dintr-o tradiție seculară în care fiecare putere a statului și-a văzut liniștită de bucățica ei, procurorul de dosar, judecătorul de instanță, serviciul secret de securitatea națională și politicianul de administrație. Până foarte recent am avut protocoale secrete de cooperare între Serviciul Român de Informații și Parchetul General, iar asta nu este legenda vreunui pensionar care scrie despre „statul paralel” pe Facebook, ci fapt documentat: protocoalele au existat, au fost declasificate și publicate, iar Curtea Constituțională a stabilit în 2019 că protocolul din 2009 încălca Constituția, iar cel din 2016 o încălca parțial.
Curtea a cerut apoi parchetelor și instanțelor să verifice în dosarele aflate pe rol dacă implicarea Serviciului Român de Informații produsese încălcări ale regulilor privind competența organelor de urmărire penală.
Și toate acestea nu se petreceau în vremea lui Gheorghiu-Dej, ci într-o Românie deja membră a Uniunii Europene, în care principalul serviciu de informații și Ministerul Public aveau protocoale de cooperare necunoscute publicului.
Protocoalele scrise au ieșit până la urmă din sertare și au putut fi citite, contestate și judecate. Dacă odată cu dispariția hârtiilor au dispărut și relațiile informale, reflexele instituționale și punțile dintre aceste lumi, statul român are toate instrumentele să demonstreze asta prin transparență și control democratic serios; cetățeanul nu este obligat să creadă că oamenii și obiceiurile instituționale dispar în aceeași zi în care dispare protocolul.
Aici se vede cât de șchioapă a fost copierea modelului occidental. Am luat autonomia locală și am lăsat în urmă o bună parte din contragreutățile care o fac suportabilă: instituții de control puternice, presă locală independentă economic, transparență, competiție politică reală și o administrație în care funcția publică nu trebuie să devină prelungirea partidului.
În același timp, avem politicieni care au petrecut aproape toată viața în jurul salariului și funcției publice, iar unele declarații de avere merită citite cu un calculator pe masă. Politicianul administrează bani pe care nu i-a moștenit de la Mătușa Tamara, iar cetățeanul are tot dreptul să compare veniturile declarate, cutiile de pantofi, averea acumulată și traseul profesional al celui care îi administrează orașul sau județul.
Peste toate acestea vine spitalul, una dintre cele mai valoroase instituții pe care le poți pune în raza puterii locale, pentru că nu produce numai servicii medicale, ci concentrează salarii, funcții, contracte, achiziții, investiții și prestigiu politic, iar într-un oraș mic toate acestea înseamnă familii întregi care depind economic, direct sau indirect, de aceeași instituție.
Așa ajungem la găina atribuită lui Stalin.
Povestea este apocrifă, dar metafora rămâne nemilos de bună: Stalin ar fi jumulit o găină de vie, ar fi pus-o jos și apoi ar fi început să-i arunce grăunțe, iar pasărea mutilată s-ar fi ținut după omul care tocmai o chinuise pentru că tot el ținea acum mâncarea în palmă.
Într-un oraș mic românesc, cetățeanul este perfect liber să voteze împotriva baronului local, numai că luni dimineață trebuie să se întoarcă la spital, soția lui poate lucra într-o altă instituție publică, copilul termină facultatea și va căuta un post, șeful rămâne același, managerul rămâne același, primarul rămâne același, iar orașul de 15.000 de oameni nu se transformă peste noapte în Paris ca să-i ofere cincizeci de alternative.
Pe hârtie este liber. În viața de fiecare zi își știe dependențele.
România a coborât astfel o cantitate enormă de putere către administrația locală înainte să construiască peste tot instituții suficient de puternice încât politicianul care primește această putere să nu ajungă să creadă că odată cu ea a primit și moșia.
Într-un stat solid, descentralizarea poate apropia decizia de cetățean; într-un sistem local sufocat de clientelism, aceeași descentralizare poate apropia prada de baron, iar după suficienți ani nici măcar nu mai este nevoie ca cineva să cumpere voturi sau să amenințe oameni, pentru că fiecare a învățat deja cine împarte, cine numește, cine poate deschide o ușă și cine o poate ține închisă.
Baronul modern nu mai are nevoie de bici.
Îi ajunge să țină grăunțele în palmă.
