În România ne place enorm să discutăm despre suflet. Mult mai greu ne hotărâm ce facem cu organele care, după moartea unui om, ar putea ține în viață alți oameni.
În Franța, principiul este simplu: dacă nu ai refuzat în timpul vieții donarea de organe, ești prezumat donator. Nu trebuie să mergi la notar ca să declari că vrei să salvezi pe cineva după moarte. Statul pornește de la consimțământ, iar omul care nu dorește acest lucru are posibilitatea să refuze.
România a ales drumul invers. În 2008, Parlamentul a avut pe masă o modificare a Legii 95/2006 care introducea tocmai acordul prezumat. Dacă un om nu își exprimase în timpul vieții refuzul de a dona, putea fi considerat de acord cu donarea după deces. Proiectul a trecut prin Senat și a ajuns la Camera Deputaților. Dezbaterea nu este, așadar, o invenție importată astăzi din Franța sau Spania. România a purtat-o acum aproape douăzeci de ani.
Și atunci a intrat în discuție Biserica.
În 6-7 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a analizat explicit introducerea consimțământului prezumat și s-a pronunțat împotrivă. Argumentele sunt încă publice și merită citite, pentru că spun foarte mult despre felul în care România a discutat una dintre cele mai importante politici medicale ale unui stat modern.
Sinodul considera că prezumarea consimțământului contravine principiilor morale creștin-ortodoxe, slăbește caracterul voluntar al donării și exclude rolul familiei. Mergea chiar mai departe, avertizând că un asemenea sistem ar putea deschide calea abuzurilor și ar putea diminua încrederea pacientului în medic. Alternativa propusă era consimțământul explicit și cardul de donator. (Basilica.ro)
Biserica avea tot dreptul să-și spună punctul de vedere.
Dar Biserica nu legiferează.
Parlamentul legiferează.
De aceea ar fi incorect să spunem că BOR a îngropat acordul prezumat. Nu avem dovada că votul parlamentar a fost produs de poziția Sinodului, iar răspunderea pentru o lege adoptată sau abandonată într-o democrație aparține politicienilor care votează.
Dar este la fel de incorect să pretindem că religia n-a avut nimic de spus în această poveste. A avut. Oficial, public și instituțional.
Aproape două decenii mai târziu, rezultatul îl putem măsura.
În august 2025, Agenția Națională de Transplant vorbea despre peste 4.000 de pacienți aflați pe listele de așteptare, numai aproximativ 85 de donatori anual și o rată de aproximativ 4 donatori la un milion de locuitori, față de o medie europeană indicată de Agenție de 21. Nu este o dispută despre teologie. Sunt oameni care așteaptă un rinichi, un ficat, o inimă sau un plămân și pentru care timpul nu este o metaforă.
Sigur că simpla introducere a consimțământului prezumat nu ar transforma peste noapte România în Spania. Ar fi comod și fals să reducem eșecul transplantului românesc la o singură prevedere din lege. Un sistem performant înseamnă coordonatori de transplant, identificarea rapidă a potențialilor donatori, echipe disponibile, infrastructură, încredere în medici, discuții profesioniste cu familiile și spitale capabile să țină întregul mecanism în picioare.
Dar tocmai asta trebuia să construiască România în aproape douăzeci de ani.
În loc să facem din voința cetățeanului o chestiune simplă, accesibilă și cunoscută înainte de moarte, am păstrat un sistem în care, prea des, momentul decisiv ajunge lângă un pat de ATI, când o familie tocmai a aflat că omul ei nu se mai întoarce.
Atunci apar medicul, rudele, frica, neîncrederea, credința, întrebările despre moarte și, inevitabil pentru mulți români, duhovnicul.
Nu am nimic împotriva duhovnicului.
Duhovnicul își face treaba.
Întrebarea este de ce statul român ajunge să depindă de o conversație purtată în cea mai devastatoare oră din viața unei familii pentru a afla ce se întâmplă cu niște organe care peste câteva ore nu vor mai putea salva pe nimeni.
Și tocmai în aceste zile contrastul devine greu de ignorat.
Pe 13 septembrie 2026, președintele Nicușor Dan a transmis un mesaj cu ocazia proclamării locale a canonizării Sfintei Magdalena de la Mălăinița, în Serbia. Contextul trebuie spus cinstit: era vorba și despre comunitatea românească din Valea Timocului, despre identitatea ei, limba și tradițiile sale, deci există o dimensiune legitimă de reprezentare a statului român. Dar mesajul prezidențial vorbea explicit despre credință, valori spirituale și binecuvântarea lui Dumnezeu. (Agerpres)
Nu este nimic scandalos în faptul că un președinte respectă credința majorității cetățenilor țării sale.
Devine însă greu să nu observi România în care fiecare instituție pare tentată periodic să pășească pe terenul celeilalte.
Politicienii descoperă altarul. Oameni ai Bisericii intră în dezbaterea politică. Statul cultivă ceremonii, simboluri și discursuri despre valori, iar sistemul sanitar ajunge să funcționeze uneori până la limita avariei.
Institutul C.C. Iliescu anunțase zilele acestea că urma să suspende operațiile cardiovasculare programate din cauza insuficienței fondurilor pentru medicamente și consumabile. Criza imediată a fost stinsă: după discuțiile cu Casa de Asigurări s-au găsit bani pentru septembrie, iar intervențiile continuă. Tocmai această rezolvare de ultim moment spune însă ceva despre fragilitatea administrativă a sistemului: un institut cardiovascular nu ar trebui să ajungă la câteva zile de oprirea operațiilor programate pentru ca mecanismul finanțării să înceapă să funcționeze.
Aici este România pe dos.
Nu pentru că avem sfinți.
Nu pentru că avem preoți.
Nu pentru că un credincios își întreabă duhovnicul ce este moral să facă și nici pentru că un președinte transmite un mesaj unei comunități românești din Serbia.
Ci pentru că am ajuns să tolerăm o confuzie aproape permanentă între autoritatea spirituală, autoritatea politică și responsabilitatea administrativă, în timp ce lucrurile foarte pământești pentru care există statul sunt împinse până la marginea crizei.
Biserica poate spune ce consideră moral. Este dreptul ei.
Un cetățean credincios poate urma acel sfat. Este dreptul lui.
Un cetățean care nu îl împărtășește trebuie să fie la fel de liber să decidă altfel.
Dar politica națională de transplant trebuie făcută de stat, pe baza medicinei, bioeticii, datelor și libertății cetățeanului, nu după doctrina unei confesiuni, indiferent cât de numeroși sunt credincioșii ei.
Asta înseamnă separarea rolurilor.
Președintele să conducă statul. Guvernul să guverneze. Parlamentul să legifereze și să-și asume legile pe care le votează sau le respinge. Ministerul Sănătății să construiască un sistem de transplant care nu depinde de improvizație. Medicul să trateze. Episcopul să conducă Biserica. Duhovnicul să fie lângă omul care îl caută.
Iar cetățeanul să poată decide, simplu și limpede, ce se întâmplă cu propriul corp după moarte.
Poate decide că vrea să doneze.
Poate decide că nu vrea.
Poate considera donarea un act de iubire creștină, un gest pur uman sau pur și simplu ultima utilitate biologică a unui corp de care el nu va mai avea nevoie.
Statul nu trebuie să-i spună ce să creadă.
Trebuie să-i respecte voința și să construiască mecanismul prin care aceasta poate salva o viață.
Pentru că în timp ce noi discutăm cine are autoritate asupra trupului după moarte, peste 4.000 de oameni așteaptă un transplant.
Și există o ironie teribilă într-o țară atât de preocupată de viața de după moarte:
ne preocupăm enorm de sufletul care pleacă și încă prea puțin de organele care ar putea rămâne ca să țină în viață un alt om.
