Pe 17 martie 2026, în Parlament, Alexandru Rogobete prezenta bugetul Sănătății și anunța că pentru UPU și serviciile de ambulanță sunt acoperite cheltuielile de personal și materialele sanitare, într-o anvelopă de 1,896 miliarde de lei, „egală cu cea de anul trecut”. Era o afirmație precisă, făcută exact în locul în care un ministru trebuie să explice parlamentarilor dacă sistemul pe care îl conduce are bani să funcționeze.
Treisprezece zile mai târziu, același ministru spunea altceva, de data aceasta despre carburant: vedea „deja un dezechilibru” în bugetul Ministerului Sănătății pe această componentă și avertiza că, dacă prețurile rămân la acel nivel, în două luni va trebui cerută o rectificare pentru ca ambulanțele să nu rămână fără combustibil.
Cele două declarații nu se contrazic automat. Prima vorbea despre personal și materiale sanitare, a doua despre carburant. Dar tocmai cele treisprezece zile dintre ele merită desfăcute până la ultimul leu, pentru că pot arăta dacă apăruse un cost nou, dacă bugetul fusese calculat atât de strâns încât nu suporta nici măcar o variație serioasă a prețurilor sau dacă Ministerul știa deja că finanțarea votată în martie va trebui completată în cursul anului.
Din fericire, aici nu trebuie să ghicim.
Legea bugetului pe 2026 a lăsat în urma ei documentele cu care această poveste poate fi reconstruită. Articolul 77 obliga Ministerul Sănătății să transmită Ministerului Finanțelor, în cinci zile lucrătoare de la intrarea în vigoare a legii, detalierea creditelor pentru cheltuieli de personal și pentru bunuri și servicii până la articol și alineat. Articolul 75 introducea apoi limitele lunare de credite aprobate ordonatorilor principali și posibilitatea modificării lor, în cazuri deosebite, pe baza unor fundamentări justificate.
Acolo este contabilitatea pe care declarațiile politice nu o pot înlocui.
Pentru că șase luni mai târziu știm unde s-a ajuns.
Pe 9 septembrie, ministrul interimar Cseke Attila spunea că bugetul pe 2026 nu acoperă toate cheltuielile serviciilor județene de ambulanță și ale UPU până la sfârșitul anului și amintea că rectificarea bugetară se făcea, de regulă, în iulie-august sau cel târziu în septembrie.
Pe 16 septembrie nu se mai discuta despre o lipsă ipotetică. Pentru octombrie erau necesare încă 98 de milioane de lei: 36 de milioane pentru salariile personalului UPU din spitalele Ministerului, 20 de milioane pentru cheltuielile materiale ale acestora, 30 de milioane pentru UPU din spitalele autorităților locale și 12 milioane pentru cheltuielile materiale ale serviciilor județene de ambulanță.
Și atunci a început mutarea banilor prin sertarele aceluiași buget.
Ministerul transferase deja 21,5 milioane de lei din trimestrul IV în trimestrul III pentru UPU și alte 20 de milioane din Programul Național de Vaccinare către Ambulanță. Pentru octombrie, alte 56 de milioane urmau să fie luate din programe precum HIV/SIDA, Securitate transfuzională, Mama și Copilul și Acțiuni Prioritare, iar 42 de milioane urmau să fie relocate din fondurile destinate salariilor medicilor rezidenți din spitalele autorităților locale.
Rezidenților nu li s-au tăiat salariile, iar Ministerul spune că suma trebuie refăcută pentru plata lor. Tocmai de aceea nu acesta este scandalul. Mult mai interesant este mecanismul prin care, în septembrie, statul ajunge să folosească temporar bani destinați salariilor viitoare ale rezidenților pentru a plăti cheltuieli curente ale Urgenței, după ce mutase deja bani din trimestrul următor și din vaccinare, în timp ce alte programe de sănătate își cedau propriile credite.
A spune pur și simplu că „nu mai sunt bani” ascunde aproape tot ce trebuie aflat.
Alexandru Rogobete afirmă acum că Ministerul Sănătății ar fi cerut 660 de milioane de lei pentru ceea ce numește „zona de urgență” și ar fi primit, după reduceri, 490 de milioane. Documentele care să arate exact ce reprezintă aceste două sume nu sunt publice, iar cei 660 și 490 de milioane nu pot fi puși deocamdată lângă cei 1,896 miliarde ca și cum ar reprezenta aceeași categorie bugetară.
Tocmai aceste hârtii trebuie scoase acum din ministere.
Prima serie trebuie să arate cum a fost construit bugetul: ce a cerut Ministerul Sănătății, ce a acceptat Ministerul Finanțelor, ce reprezintă exact cei 660 și 490 de milioane și din ce linii bugetare este alcătuită suma de 1,896 miliarde prezentată Parlamentului.
A doua trebuie să arate ce s-a întâmplat după aprobarea bugetului: detalierea făcută în baza art. 77, limitele lunare stabilite potrivit art. 75, eventualele solicitări de modificare a acestora, creditele efectiv deschise, plățile și sumele rămase neachitate.
A treia trebuie să umple golul dintre avertismentul din 30 martie și criza din septembrie: calculele privind carburantul, prognozele, solicitările de bani și prima hârtie în care Ministerul Sănătății constată că finanțarea UPU și Ambulanței nu mai ajunge până la 31 decembrie.
Abia acestea vor spune dacă Ministerul a cerut de la început mai mult și a primit mai puțin, dacă un buget inițial suficient a fost depășit de costurile apărute ulterior sau dacă sistemul fusese construit, ca în alți ani, cu așteptarea că diferența pentru ultimele luni va veni la rectificare.
Deocamdată, cronologia spune destul cât să nu mai acceptăm explicații de trei rânduri.
Pe 17 martie, ministrul spunea Parlamentului că personalul și materialele sanitare pentru UPU și Ambulanță sunt acoperite. Pe 30 martie vedea deja un dezechilibru pe carburant. Pe 9 septembrie, succesorul său spunea că bugetul nu acoperă toate cheltuielile până la sfârșitul anului. Pe 16 septembrie, Ministerul muta bani din trimestrul IV, din vaccinare, din alte programe de sănătate și din fondurile destinate salariilor rezidenților pentru ca Urgența să poată continua să funcționeze.
Între martie și septembrie există câteva luni de contabilitate pe care încă nu le vedem.
Acolo trebuie căutat răspunsul.
Nu în următoarea conferință de presă, ci în hârtiile pe care Ministerul Sănătății și Ministerul Finanțelor le-au produs deja: cât s-a cerut, cât s-a aprobat, cât s-a deschis, când s-a văzut că nu ajunge și ce s-a făcut în momentul în care s-a văzut.
